şi, totuşi, am să ţin la tine toată viaţa, şi tu tot aşa ai să ţii la mine până la sfârşit, ţi-ai dat seama vreodată de asta? Auzi, să mă iubeşti toată viaţa, să mă iubeşti până în ultima clipă! exclamă ea cu un tremur aproape ameninţător în glas.

— Am să te iubesc şi... Ştii, Katia, spunea Mitea, rasuflând greu după fiecare cuvânt. Ştii... mi-ai fost atât de draga acum cinci zile... În seara aceea... când ai căzut şi te-au scos afară pe braţe... Am să te iubesc toată viaţa! Da, toată viaţa, mereu...

Amândoi îngăimau cuvinte fără şir, exaltate, poate chiar mincinoase, dar în clipa aceea totul li se părea adevărat şi amândoi erau pe deplin convinşi de ceea ce spuneau.

— Katia, exclamă Mitea, crezi într-adevăr că eu l-am ucis? Ştiu că acum nu mai crezi, dar atunci... când ai făcut depoziţia... Ai crezut cu adevărat? Ai putut să crezi una ca asta?

— N-am crezut nimic! N-am crezut nici atunci după cum nu cred nici acum! Te uram în momentul acela şi am căutat să mă conving singură... Eram convinsă când am depus... eram convinsă şi credeam cu tot dinadinsul că-i aşa... dar când am sfârşit, am încetat dintr-o dată să mai cred. Ţineam să ştii toate astea. Uitasem c-am venit să mă pocăiesc! spuse ea pe un alt ton, cu totul diferit de gunguritul drăgăstos de până atunci.

— Ce trebuie să fie în sufletul tău, femeie! rosti fără să vrea Mitea.

— Lasă-mă să plec, şopti ea. Mai trec eu altă dată pe aici, acum nu mai pot...

Şi se ridică să plece; dar în aceeaşi clipă scoase un ţipăt şi se dădu înapoi. În odaie intrase pe negândite, încet de tot, Gruşenka. Nimeni nu se aşteptase să vină. Katia făcu un pas hotărât spre uşă, dar în momentul când ajunse în dreptul Gruşenkăi se opri şi, albă ca varul, încet, aproape în şoaptă, gemu:

— Iartă-mă!

Cealaltă o privi ţintă şi, după o clipă de tăcere, răspunse cu o voce plină de venin şi ură:

— Ce scorpii suntem amândouă, măiculiţă! Una mai rea ca alta! Mai poate fi vorba de iertare între noi? Scapă-l, şi am să mă închin la tine toată viaţa!

— Nu vrei s-o ierţi? îi strigă Mitea cu o dureroasă imputare în glas.

— Fii pe pace, am să ţi-l scap! şopti Katia cu sufletul la gură şi fugi din odaie.

— Cum ai putut să n-o ierţi când şi-a călcat pe inimă şi ţi-a cerut iertare?! o dojeni din nou cu amărăciune Mite.

— Mitea, n-ai dreptul să-i reproşezi nimic! interveni Aleoşa impetuos.

— Numai buzele ei mândre au vorbit, inima a rămas mută, răspunse Gruşenka scârbită. Dacă te scapă, am s-o iert...

Tăcu apoi, ca şi când ar fi ascuns ceva în sufletul ei. Nu se dezmeticise încă. După cum am aflat mai târziu, intrase întâmplător în odaie, fără să bănuiască nimic; în orice caz, nu se aşteptase la asemenea surpriză.

— Aleoşa, fugi după ea! zise Mitea, întorcându-se brusc spre fratele lui. Spune-i... Ştii... orice, numai n-o lăsa să plece aşa!

— Mai trec eu diseară pe aici! îi strigă Aleoşa şi alergă după Katia.

O ajunse din urmă tocmai afară, în stradă. Mergea repede, iuţind pasul şi, în momentul când Aleoşa se apropie de ea, îi spuse precipitat:

— Nu, mi-e imposibil să mă umilesc în faţa ei! I-am cerut iertare, pentru c-am vrut să beau paharul până la fund. Şi totuşi, n-a vrut să mă ierte... Să ştii că asta mi-a plăcut! adăugă ea cu o voce schimbată. Şi-n ochii ei strălucea o mânie sălbatică.

— Nu se aştepta c-o să vină, murmură Aleoşa. Era sigur că nu vine azi...

— Nici nu mă îndoiesc. Să lăsăm asta, i-o reteză ea scurt. Ascultă, nu mai pot să merg cu dumneata la înmormântarea lui Iliuşecika. Am trimis flori să i le pună în sicriu. Mi se pare ca le-au mai rămas ceva bani. Dacă mai au nevoii să-mi spui, o să am grijă de ei şi de aici înainte... Şi acum du-te, lasă-mă, te rog. Ai întârziat, mi se pare că bat clopotele pentru liturghie... Lasă-mă, te rog, lasă-mă!

 

 

III - ÎNMORMÂNTAREA LUI ILIUŞECIKA. CUVINTELE ROSTITE LÂNGĂ PIATRA DIN MARGINEA DRUMULUI

 

Într-adevăr, întârziase. Îl aşteptau de mult şi chiar se gândeau să pornească fără el la biserică sicriul împodobit cu flori, în sicriu dormea somnul de veci Iliuşecika. Bietul copil murise la două zile după procesul lui Mitea. Când îl văzură pe Aleoşa intrând pe poartă, colegii lui Iliuşa, care de atâta timp îl pândeau pe afară să sosească, îi săriră înainte, gălăgioşi, bucurându-se că venise în sfârşit. Erau doisprezece la număr, toţi cu ghiozdanele în spinare sau cu trăistuţele aruncate peste umăr. „Să aveţi grijă de tata, findc-o să fie tare amărât”, îi rugase Iliuşa pe patul de moarte şi copiii înţelegeau să-i respecte dorinţa. În fruntea lor se afla, ca întotdeauna, Kolea Krasotkin.

— Ce bine-mi pare c-ai venit, Karamazov! îl întâmpină el, întinzându-i mâna. E ceva groaznic aici. Ţi se rupe inima numai când îi vezi. Sneghirev parc-ar fi beat, deşi ştim precis că n-a băut nimic azi... Eu, drept să-ţi spun, de obicei, am foarte mult sânge rece, dar toate astea mă depăşesc! Karamazov, iartă-mă că te reţin, dar aş vrea să-ţi pun o întrebare, una singură, până nu intrăm înăuntru.

— Ce este, Kolea? întrebă Aleoşa, oprindu-se.

— Fratele dumitale este vinovat sau nu? Cine l-a ucis pe tatăl vostru, el sau feciorul? Orice mi-ai spune, te cred pe cuvânt. De patru nopţi gândul ăsta nu mă lasă să dorm.

— Feciorul l-a omorât, fratele meu este nevinovat.

— Şi eu tot aşa ziceam! strigă Smurov, prichindelul.

— Înseamnă deci că nu este decât o victimă nevinovată, sortită să piară pentru dreptate! exclamă Kolea. Totuşi, e fericit, chiar dacă viaţa lui e distrusă! Zău dacă nu-l invidiez!

— Ce tot vorbeşti, de ce să-l invidiezi şi pentru ce? întrebă mirat Aleoşa.

— O, de-aş putea vreodată să mă jertfesc şi eu pentru dreptate! rosti cu înflăcărare Kolea.

— Dar nu în condiţiile astea, acoperit de atâta ruşine, nu într-un chip atât de groaznic! exclamă Aleoşa.

— Bineînţeles... eu aş vrea să-mi dau viaţa