— Şi eu! se auzi pe neaşteptate din mijlocul grupului de copii glăsciorul puştiului care declarase cândva că ştia cine a întemeiat Troia şi, ca şi atunci, se roşi până în vârful urechilor.

Aleoşa intră în casă. Iliuşa zăcea culcat, cu mâinile pe piept şi ochişorii închişi, într-un sicriu vopsit în albastru şi împodobit cu dantelă albă. Obrăjorul slăbit de boală aproape că nu-şi schimbase de loc trăsăturile şi, ciudat, nu se simţea nici un miros greu în casă. Expresia feţei era gravă şi parcă un pic visătoare. Mai ales mânuţele încrucişate pe piept erau atât de frumoase, încât păreau sculptate în marmură. Cineva îi pusese nişte flori între degete şi jur împrejur, în raclă şi pe dinafară, erau alte flori trimise de dimineaţă de Liza Hohlakova. Între timp însă sosise o jerbă din partea Katerinei Ivanovna şi, în momentul când Aleoşa deschise uşa, căpitanul tocmai o presăra fir cu fir, cu mâini tremurătoare, peste sicriul scumpului său odor. Nici nu ridică măcar ochii spre Aleoşa; nu se uita la nimeni, nici chiar la biata dementă, „mămica” lui, care se tot căznea, plângând, să se ridice pe picioarele-i betege ca să vadă mai bine copilaşul mort. Pe Ninocika băieţii o ridicaseră cu jilţ cu tot şi o aduseseră lângă sicriu. Fata îşi lipise capul de el şi plângea încetişor. Sneghirev era destul de vioi, dar avea ceva buimac şi în acelaşi timp crunt pe figură. Gesturile, cuvintele ce-i scăpau din gură, erau ca de nebun. „Băiatul tatii, băiat!” ofta el mereu, uitându-se la Iliuşa. Aşa îşi alinta feciorul când trăia: „Băiatul tatii, băiat!”

— Tăticule, dă-mi şi mie nişte floricele, uite, ia floricica aia albă din mânuţa lui şi dă-mi-o mie! se rugă „mămica” hohotind.

Se vede că-i plăcuse din cale-afară trandafirul abia îmbobocit pe care-l ţinea în mână Iliuşa sau voia să-l păstreze ca amintire de la el, fiindcă nu mai avea de loc astâmpăr, se frământa toată în jilţ, întinzând braţele după floare.

— Nu dau nimic la nimeni! se răsti neînduplecat Sneghirev. Sunt floricelele lui, nu ale tale. Toate sunt numai ale lui, nimic nu-i al tău!

— Tată, dă-i mamei o floare! spuse Ninocika, ridicându-şi faţa scăldată în lacrimi.

— Nu dau nimic şi-n nici un caz ei! Niciodată nu l-a iubit. I-a luat tunuleţul, şi el, sărăcuţul, i l-a daaat... Începu a boci căpitanul, amintindu-şi cît de uşor renunţase Iliuşa la darul proaspăt primit, lăsându-i-l maică-si.

Biata dementă îşi acoperi faţa cu palmele, plângând înăbuşit. Băieţii, văzând că tatăl nu se îndura să se desprindă de sicriu, deşi era timpul să-l pornească, se strânseră în jurul coşciugului şi se opintiră să-l ridice de jos.

— Nu vreau să-l înmormânteze în curtea bisericii! urlă deodată Sneghirev. Am să-l îngrop lângă piatra noastră. A fost dorinţa lui Iliuşa. Nu vi-l dau, nu!

De trei zile stăruia să fie înmormântat acolo, lângă piatra lor, deşi toată lumea se împotrivea – Aleoşa, Krasotkin, Ninocika, gazda, sora acesteia, băieţii.

— Auzi vorbă, să-l îngroape lângă o piatră spurcată ca pe un spânzurat! rosti indignată bătrâna gazdă. În loc să-l pună în pământ sfinţit. Aşa au să-l pomenească mereu şi au să sa roage pentru odihna bietului său sufleţel! Se aude cum cântă în biserică, diaconul citeşte aşa frumos şi desluşit că, de câte ori o fi să slujească înăuntru, o să se audă fiecare cuvinţel, ca şi când i-ar citi la mormânt.

În cele din urmă, căpitanul făcu un gest resemnat, vrând parcă să spună: „Duceţi-l unde vreţi!” Copiii ridicară sicriul, dar în clipa când trecură prin faţa mămichii se opriră o clipă şi-l lăsară jos, ca să-şi poată lua rămas bun de la Iliuşa. Văzând însă deodată atât de aproape obrăjorul scump pe care de trei zile îl privea numai din jilţ, dementa începu să tremure şi să-şi agite nervos capul cărunt deasupra sicriului.

— Fă-i cruce, mamă, blagosloveşte-l şi sărută-l! o îndemnă Ninocika.

Dar biata nebună dădea mereu din cap ca un automat, fără să scoată o vorbă, cu faţa crispată de o durere mistuitoare; şi, cum stătea aşa, deodată începu să se bată cu pumnii în piept. Copiii ridicară din nou coşciugul pe umeri. Ninocika îşi lipi pentru ultima oară buzele de gura răposatului frăţior, în timp ce copiii treceau cu sicriul prin faţa ei. La plecare, Aleoşa o rugă pe gazdă să aibă grijă de femeile rămase acasă, dar bătrâna i-o luă înainte:

— Lasă, că ştiu ce am de făcut, n-avea grijă, că stau eu cu ele doar suntem creştini, ce Dumnezeu! spuse ea plângând.

Până la biserică nu era decât o bucată de drum, cel mult trei sute de paşi. Era o zi senină, liniştită şi nu prea geroasă. Se mai auzea încă dangătul clopotului. Sneghirev alerga agitat şi buimac după sicriu, îmbrăcat cu pardesiul lui vechi, prea scurt şi prea subţire pentru vremea de afară, cu capul gol, ţinând în mână pălăria veche de fetru cu boruri mari. Părea tot timpul îngrijorat, ba întindea mâna să sprijine sicriul, stingherindu-i pe cei care-l purtau, ba o lua înaintea procesiunii, cautându-şi un loc. La un moment dat, o floare căzu în zăpadă; căpitanul se aplecă imediat s-o ridice, ca şi când cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi lăsat-o în drum.

— Pâinea, am uitat pâinea acasă! strigă el deodată înspaimântat.

Băieţii însă îi aduseră aminte c-o pusese din vreme în buzunar. Nu se linişti totuşi până n-o scoase afară, ca să ie sigur că într-adevăr o luase cu el.

— Aşa a vrut Iliuşecika, asta a fost dorinţa lui, socoti e cuviinţă să-l lămurească pe Aleoşa. Într-o noapte şedeam a căpătâiul său, când numai ce-l aud că-mi spune: „Tăticule, după ce au să astupe groapa, să presari deasupra puţină pâine, a să vină vrăbiuţele să ciugulească. Am să le aud când vin şi o să mă bucur, fiindcă cel puţin aşa am să ştiu că nu sunt singur.”

— Foarte bine, trebuie să presari mereu firimituri, spuse Aleoşa.

— În fiecare zi, în fiecare zi! murmura căpitanul, înviorându-se deodată.

În sfârşit, intrară în biserică şi