aşezară sicriul în mijloc, pe catafalc. Copii se strânseră jur împrejur şi statură cuminţi lângă el tot timpul cât ţinu slujba. Era o biserică veche şi destul de săracă, cu multe icoane de lemn, neferecate, unul din acele lăcaşuri în care parcă îţi tihneşte rugăciunea. În timpul liturghiei, Sneghirev se mai potoli un pic, deşi tot se mai agita când şi când în neştire, buimac şi fără nici un rost; ba se apropia de sicriu să îndrepte vălul sau cununa, ba se repezea să ridice o lumânare căzută din sfeşnic, făcându-şi de lucru cu ea până reuşea s-o înţepenească la loc. În cele din urmă, se astâmpără şi rămase la căpătâiul mortului cu o figură năucă, îngrijorată şi parcă nedumerită în acelaşi timp. După Apostoli, îi şopti lui Aleoşa care stătea lângă el, că preotul nu citise cum trebuie, fără să-i explice de ce. La Heruvimi încercă să ţină isonul, dar după o clipă se lăsă păgubaş şi, îngenunchind, îşi lipi fruntea de lespezile de piatră. Zăcu aşa multă vreme pe jos. În sfârşit, începu prohodul şi se împărţiră luminările. Înnebunit de durere, tatăl dădu din nou semne de neastâmpăr, dar cântarea duioasă, zguduitoare a panahidei îi trezi sufletul toropit, răscolindu-i-l. Se chirci deodată şi începu să plângă, cutremurat de sughiţuri scurte, mai întâi înăbuşit, încercând să se stăpânească, apoi din ce în ce mai tare. Iar atunci când oamenii se pregătiră să pună capacul pe sicriu, Sneghirev se repezi şi-l cuprinse în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-i împiedice cu orice preţ să-l acopere pe Iliuşecika al lui, şi sărută lacom de nenumărate ori căpşorul neînsufleţit al copilului, neîndurându-se să se mai dezlipească de el. Cu chiu, cu vai, băieţii izbutiră să-l împace, dar în clipa când se pregătea să coboare de pe treapta catafalcului tatăl se întoarse brusc şi, întinzând mâna, luă câteva flori din raclă. Rămase apoi cu ele în mână, privindu-le gânditor, ca şi când o idee neaşteptată i-ar fi încolţit deodată în minte, făcându-l să uite pentru moment unde se află. Treptat, o reverie adâncă puse stăpânire pe el şi nu mai încercă să se împotrivească atunci când sicriul fu ridicat şi dus la groapă. Locul de veci pe care Katerina Ivanovna îl plătise destul de scump se afla în curtea bisericii, la câţiva paşi. După ritualul obişnuit, groparii coborâră coşciugul în pământ. Cu mănunchiul de flori în mână, Sneghirev se aplecă atât de tare deasupra mormântului deschis, încât băieţii, speriaţi, îl apucară de pardesiu şi-l traseră înapoi. Omul însă părea că nu-şi mai dă seama de nimic. Când bulgării de pământ se rostogoliră peste sicriu, începu să facă nişte semne neînţelese, arătându-le ţărâna ce curgea în groapă şi încercând să le spună ceva, dar nimeni nu reuşi să desluşească un cuvânt din bolboroseala lui. În sfârşit, se linişti. Abia când băieţii îi aduseră aminte că trebuie să presare fărâmituri pe mormânt, bietul om, cuprins din nou de neastâmpăr, scoase din buzunar codrul de pâine şi se apucă să-l farâmiţeze între degete peste ţărâna proaspăt răscolită, murmurând: „Hai, vrăbiuţelor, hai, puicuţele tatii, veniţi, veniţi încoace!” Unul din băieţi se gândi că florile îl încurcau şi-i spuse să le dea cuiva să i le ţină. Sneghirev însă nu voi cu nici un preţ să se despartă de ele, ca şi când s-ar fi temut să nu i Ie ia de tot. Cercetă apoi atent mormântul şi, după ce se convinse că treaba era bine făcută şi fărâmiturile fuseseră presărate peste tot, se întoarse brusc şi, cu inima împăcată, porni spre casă. Treptat însă îşi iuţi pasul, din ce în ce mai zorit, aproape alergând, aşa încât ceilalţi abia se mai ţineau după el.

— Floricele pentru mămica, să-i ducem mămichii floricele! Am necăjit-o, sărăcuţa! o căina el în gura mare.

Cineva îi strigă să-şi acopere capul, să nu răcească. Furios, Sneghirev azvârli cât colo pălăria în zăpada ţipând: „N-am nevoie de pălărie, nu-mi trebuie!” Srnurov o ridică şi se luă după el. Toţi copiii plângeau, iar Kolea şi băieţaşul care descoperise Troia mai tare decât toţi. Smurov, cu pălăria căpitanului în mână, deşi plângea şi el amarnic, apucă totuşi să culeagă din fugă de pe jos un ciob de cărămidă ce răsărea roşu din albul omătului, şi să-l azvârle într-un stol de vrăbii care trecea în zbor. Nu nimeri însă nici una şi plecă mai departe, alergând cu lacrimile pe obraz. La jumătatea drumului, Sneghirev se opri ca ţintuit de un gînd, se întoarse în loc şi o rupse la fugă înapoi, spre mormîntul părăsit. Băieţii îl ajunseră din urmă şi se agăţară de el care mai de care, împresurându-l. Atunci, neputincios, omul se prăbuşi hohotind în zăpadă, ca doborât de o lovitură, şi începu să se tăvălească pe jos şi să urle: „Iliuşecika, băiatul tatii, băieţaş!” Aleoşa şi Kolea încercară să-l ridice din zăpadă şi să-l liniştească.

— Fii bărbat, căpitane, ţine-ţi firea! murmură Kolea.

— Ai să strici floricelele, îi atrase atenţia Aleoşa. Gândeşte-te că mămica le aşteaptă, şade acasă şi plânge pentru că n-ai vrut să-i dai nici o floare de la Iliuşecika. E şi pătuţul lui acolo...

— Da, da, să mergem la mămica! îşi aminti deodată căpitanul. Să nu-i ia pătuţul, să nu-i ia pătuţul! adăugă el îngrozit, ca şi cum într-adevăr cineva ar fi putut să scoată din cameră pătuţul copilului.

Şi sărind în picioare o zbughi spre casă. Nu mai era decât o palmă de loc, aşa că ajunseră toţi odată. Sneghirev intră buzna în odaie şi-i striga soţiei sale, pe care o bruftuise fără nici o milă mai înainte:

— Mămico dragă, Iliuşecika îţi trimite florile! Picioruşele tale bolnave! strigă el, întinzându-i bucheţelul de flori îngheţate pe care-l strivise în timp ce se zvârcolea în zăpadă.

În aceeaşi clipă însă zări în colţ, la picioarele patului, cizmuliţele lui Iliuşa, aşezate una lângă alta de gazdă, bietele lui cizmuliţe purtate şi răspurtate, scorojite şi peticite. Ridică braţele în sus şi, căzând în genunchi, luă în mână una din ele şi începu s-o sărute pătimaş: „Băiatul tatii, Iliuşecika! se tânguia el. Băieţaşul tatii drag, unde