— Unde l-ai dus? Unde l-ai dus? răcni sfâşietor biata nebună.

Ninocika izbucni şi ea în lacrimi. Kolea se strecură grăbit pe uşă, urmat de ceilalţi băieţi. Aleoşa ieşi după ei.

— Să-i lăsăm să plângă în voie, îi spuse el lui Kolea. Aici nu mai încape mângâiere. Să facem câţiva paşi şi după aceea ne întorceam iar.

— Da, nu mai încape mângâiere, asta-i cel mai îngrozitor, încuviinţă Kolea. Ştii, Karamazov, adăugă el mai încet, ca să nu-l audă ceilalţi. Îmi pare rău de nu mai pot şi aş da orice pe lume dac-ar fi posibil să învie!

— Şi eu la fel! mărturisi Aleoşa.

— Ascultă, Karamazov, crezi că e bine să ne mai întoarcem astă-seară? Mi-e teamă c-o să se îmbete iarăşi.

— Se prea poate. Dar o să venim numai noi doi să stăm o oră cu Ninocika şi cu mămica. Ar însemna să le răscolim iarăşi durerea când au să ne vadă intrând pe uşa cu toţii, chibzui Aleoşa.

— Gazda a început să pună masa, mi se pare că vor să facă praznic, o să vină şi popa; crezi într-adevăr că trebuie să ne întoarcem, Karamazov?

— Neapărat.

— Ce curios, Karamazov, după atâta jale să te ghiftuieşti cu plăcinte... Când te gândeşti ce absurde sunt datinile astea religioase!

— Au şi somon la masă, sări cu gura puştiul care descoperise Troia.

— Ascultă, Kartaşov, te rog foarte mult să nu mai intervii în discuţie cu tot felul de prostii, mai ales când ştii foarte bine că nimeni nu vorbeşte cu dumneata şi nici nu se sinchiseşte de persoana dumitale! îl repezi enervat Kolea.

Copilul se făcu roşu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. Toţi mergeau încet pe cărare, când se auzi deodată glasul lui Smurov:

— Iată şi piatra unde zicea să-l înmormântăm pe Iliuşa! strigă el.

Se opriră tăcuţi în dreptul ei. Aleoşa se uită în jur şi în momentul acela îi răsări în minte o scenă zugrăvită de Sneghirev, care-i povestise cândva cum se atârnase Iliuşecika de gâtul lui, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, strigând: „Tăticule, tăticule, cum şi-a bătut joc de dumneata!” Şi inima i se strânse înfiorată. Cu un aer grav şi solemn, îşi petrecu privirea asupra chipurilor dragi, luminoase, ale colegilor lui Iliuşa, şi deodată prinse a vorbi:

— Domnilor, acum, că ne aflăm aici, aş vrea să vă spun câteva cuvinte.

Copiii se strânseră în jurul lui şi-şi aţintiră ochii spre el, curioşi, aşteptând.

— Domnilor, în curând ne vom lua rămas bun. Trebuie să mai stau câtva timp aici, lângă cei doi fraţi ai mei, dintre care unul pleacă să-şi ispăşească pedeapsa, iar celălalt este pe patul de moarte. Dar foarte curând am să părăsesc oraşul acesta, şi poate pentru ani şi ani de zile. Şi atunci va trebui să ne despărţim, domnilor. De aceea să facem legământ aici, lângă piatra lui Iliuşa, în primul rând că n-o să-l uităm niciodată pe Iliuşa şi apoi că ne vom gândi mereu unii la alţii. Şi, orice s-ar întâmpla cu noi în viitor, chiar dac-ar fi să nu ne mai întâlnim douăzeci de ani de acum încolo, să ne amintim cum l-am înmormântat azi pe bietul copil năpăstuit de roţi la început – mai ţineţi minte bătaia de lângă podeţ? – pentru ca mai apoi sa ne devină atât de drag tuturor! Era un băieţel bun şi curajos, pentru care onoarea tatălui său s-a dovedit a fi ceva sfânt şi care a suferit din cale-afară când a văzut cât de crunt fusese înjosit părintele lui, de aceea s-a şi revoltat atunci. Aşadar, ne-am înţeles: nu-l vom uita niciodată, niciodată, chiar dacă ar fi să trăim până la adânci bătrâneţe! Oricât de prinşi am fi de îndeletnicirile noastre şi oricât de importante ar fi lucrurile pe care le-am avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte demnităţi sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire – să ne aducem pururea aminte ce bine ne-am simţit cândva aici, împreună, uniţi cu toţii printr-un sentiment frumos şi bun, mulţumită căruia, tot timpul cât l-am înconjurat cu dragoste pe micuţul nostru prieten, am reuşit să fim mai buni decât suntem de fapt. Porumbeii mei, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, pentru că de câte ori mă uit la chipurile voastre cuminţi şi dragi mi-aduc aminte de aceste blânde păsărele cenuşii! Copiii mei scumpi, poate că nu veţi înţelege, tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu ştiu sa-mi exprim gândurile lămurit, dar să nu uitaţi ce v-am spus acum şi poate că mai târziu, când veţi cugeta la cuvintele mele, o să-mi daţi dreptate. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părinteasca. Vi se vorbeşte adeseori despre educaţia voastră, dar o minunată, o sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a desăvârşi educaţia. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu impas. Poate că mai târziu, cine ştie, ne vom înrăi, poate că nu vom fi în stare să ne ferim de a săvârşi vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noştri şi de aceia care spun aşa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să sufăr pentru omenire!”, poate că vom face din ei ţinta ironiilor noastre usturătoare. Şi totuşi, oricât de răi am deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de înmormântarea lui Iliuşa şi de dragostea cu care l-am înconjurat în puţinele zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai apoi cum am stat de vorbă prieteneşte cu toţii aici, lângă piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai ironic dintre noi – dacă s-ar întâmpla să