ajungem vreodată aşa – nu va îndrăzni să-şi bată joc de tot ce a fost bun şi cinstit în inima lui în clipa de faţă! Mai mult, poate că în momentul acela îşi va lua seama şi-şi va spune în sinea lui: „Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea, şi curajos, şi cinstit”. Chiar dacă va zâmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun şi frumos, dar o face numai jdin nesocotinţă. Eu însă vă încredinţez, domnilor, că o clipă mai târziu inima sa îi va şopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, sunt lucruri care nu trebuie luate în râs!”

— Aşa e, Karamazov, am înţeles ce vrei să spui: exclamă Kolea cu o privire scânteietoare.

Copiii fremătară, vrând parcă să adauge şi ei ceva, dar se stăpâniră, aşteptând, emoţionaţi şi atenţi, cu ochii pironiţi asupra vorbitorului.

— Asta, fireşte, numai în cazul când s-ar întâmpla să ne înrăim, continuă Aleoşa. Dar de ce am fi răi, nu-i aşa? Să ne străduim, deci, în primul rând şi mai presus de orice, să fim buni la suflet, apoi cinstiţi şi, în sfârşit, să nu lăsăm niciodată să se aştearnă uitarea între noi. Ţin să vă repet lucrul acesta. La rândul meu, vă dau cuvântul că n-am să uit pe nici unul dintre voi; sunt convins că şi peste treizeci de ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care-l am acum în faţă. Kolea i-a spus adineauri lui Kartaşov că noi „nici nu ne sinchisim de persoana lui!” Dar cum aş putea, oare, să uit că există pe lume un băieţel cu numele de Kartaşov care mă priveşte în clipa asta cu ochişorii lui buni, blânzi şi voioşi, şi care a şi început să roşească, cum a roşit atunci când a descoperit Troia. Domnilor, prietenii mei scumpi şi dragi, fie ca toţi să avem sufletul mare şi viteaz al lui Iliuşa, să fim inteligenţi, îndrăzneţi şi generoşi cum este Kolea (a cărui minte desigur se va ascuţi şi mai mult pe măsură ce va creşte) şi tot atât de sfioşi, dar ageri la minte şi drăgălaşi, cum e Kartaşov. Dar nu e vorba numai de ei doi! Toţi îmi sunteţi dragi, domnilor, fiecare din voi îşi are locul lui în inima mea, aşa cum mi-aş dori, şi chiar vă rog să-mi faceţi şi voi un locuşor în inima voastră! Şi cui datorăm sentimentul acesta bun şi frumos, care ne leagă, cine oare ne-a unit laolaltă? Iliuşa, blândul şi dragul nostru prieten, pe care-l vom iubi pururea şi a cărui memorie am hotărât s-o păstrăm cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca duioasa lui amintire să rămână mereu proaspătă în inimile noastre acum şi-n vecii vecilor!

— Da, da, veşnică să-i fie amintirea! Strigară, cuprinşi de emoţie, toţi copiii cu glăscioarele lor argintii.

— Să ţinem minte obrăjorul lui, hăinuţele sale, bietele lui cizmuliţele amărâte, sicriul lui şi pe nefericitul şi păcătosul de taică-său şi să ne aducem cu ce curaj s-a ridicat copilul ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntând toată clasa!

— O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! făgădui din nou copii. Era bun şi curajos!

— Mi-era atât de drag! exclamă Kolea.

— Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu vă temeţi de viaţă! Fiindcă viaţa poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune şi drepte.

— Da, da, repetară în cor băieţii.

— Nici nu ştii cât te iubim, Karamanzov! Mărturisi spontan un glas ce părea a lui Kartuşov.

— Da, te iubim, te iubim! Îi ţinură cu toţii isonul şi mulţi dintre ei aveau lacrimi în ochi.

— Urra, trăiască Aleoşa Karamazov! striga din toată inima Kolea.

— Şi veşnică amintire bietului copilaş! Adaugă cu duioşie Alioşa.

— Veşnică amintire! Rostiră băieţii, repetând cuvintele lui.

— Karamanzov! Răsări deodată Kolea. E adevărat ce spune religia că vom învia din morţi şi ne vom scula cu toţii din morminte? Înseamnă că atunci o să fim iarăşi împreună şi o să-l vedem pe Iluşencica?

— Sigur că da, ne vom scula, şi atunci ne vom povesti veseli şi fericiţi tot ce am făcut în viaţă, răspunse Alioşa cu însufleţire, deşi zâmbind.

— Vai, ce frumos o să fie! Se bucură Kolea.

— Şi acum, dragii mei, ajunge, să lăsam deoparte discursurile şi să mergem cu toţii la praznic. Nu trebuie sa va simţiţi prost fiindc-o să mâncăm plăcinte. Este o veche datina ne care am apucat-o din moşi-strămoşi şi care, sa ştiţi, are şi partea ei bună, spuse râzând Aleoşa. Hai sa mergem! Mână în mână!

— Mereu vom merge aşa, toată viaţa, mâna în mâna. Urra, trăiască Aleoşa Karamazov! strigă din nou Kolea, şi glasurile tuturor copiilor se îngemănară într-o izbucnire de entuziasm.

 

{1} La scoaterea din chilie a trupului neînsufleţit spre a fi dus la biserica şi apoi de acolo la cimitir, se cânta Ajutorul şi Sprijinitorul când decedatul a fost ieroshimonah şi Toată dulceaţa vieţii dacă a fost numai monah sau shimonah.

{2}  Haină bărbăteasca trei sferturi strânsă în talie, specific rusească (un fel de suman).

{3}  Caracterizare făcută de poet în notele sale din 1834-1836, intitulate Table-talk.

{4}  Mihail Efgrafovici Saltikov-Şcedrin (1826-1889), scriitor rus; începută în primii ani ai deceniului al 7-lea din secolul trecut, polemica dintre Dostoievski şi el se prelungeşte şi în Fraţii Karamazov. Şcedrin a răspuns referirii pe care Dostoievski o face la numele sau în roman printr-un articol apărut în nr 12 pe 1879 al revistei Otecestvennîie zapiski.

{5}  Sovremennik, revista la care colabora Şcedrin, a avut de suferit adesea de pe urma rigorilor cenzuni ţariste, ca şi revista Otecestvennhe zapiski condusă de el. Apariţ