chiriaşi aşa buni ca mine. Probabil că era adevărat – poliţia nu fusese chemată niciodată din cauza mea, deşi făceau foarte adesea incursiuni prin zonă, mai ales la sfârşit de săptămână –, dar bănuiam că insistenţele lui se datorau mai ales faptului că erau prea multe apartamente libere şi prea puţini oameni care să le închirieze. Dallasul trecea printr-una din crizele lui periodice.

Pe drum, m-am oprit la First Corn şi mi-am umflat contul cu cele două mii primite de la Frati. Şi bine am făcut. Mai târziu, mult mai târziu, am realizat că aş fi pierdut cu siguranţă banii dacă i-aş fi avut la mine pe Neely Street.

Ideea era să verific în cele patru camere ale apartamentului şi să văd ce lucruri am uitat pe acolo, acordând o atenţie deosebită locurilor acelea misterioase unde se ascund tot felul de obiecte necesare, cum ar fi sub pernele canapelei, sub pat, sau în spatele sertarelor. Şi, bineînţeles, aveam de gând să-mi iau pistolul Police Special. Aveam nevoie de el pentru atunci când îl voi rezolva pe Lee. Acum mă hotărâsem să-l omor de îndată ce se va întoarce în Dallas. Între timp, nu voiam să las în urmă nicio urmă de George Amberson.

Când mă apropiam de Neely, sentimentul că sunt blocat în camera de ecou a timpului a devenit foarte intens. Mă tot gândeam la cei doi Frati, unul cu o nevastă pe nume Marjorie, celălalt cu o fiică pe nume Wanda.

Marjorie: Adică pariu, pe limba oamenilor obişnuiţi?

Wanda: Adică pariu, cum le zicem noi pe aici?

Marjorie: Sunt J. Edgar Hoover, fiule.

Wanda: Sunt ofiţerul Curry de la poliţia din Dallas.

Şi ce-i cu asta? Era doar ecoul, atâta tot. Armonia. Efectul secundar al călătoriei în timp.

Totuşi, o sonerie de alarmă a început să-mi zbârnâie prin străfundurile minţii şi a urcat spre lobul frontal când am intrat pe Neely Street. Istoria se repetă, trecutul se armonizează cu sine însuşi, asta era ceea ce simţeam… dar parcă era mai mult. Când am oprit în faţa casei în care Lee îşi ticluise planul tâmpit de a-l asasina pe Edwin Walker, am dat atenţie soneriei de alarmă pentru că acum o auzeam de foarte aproape. Acum îmi zbiera în cap.

Akiva Roth la meciul de box. Dar nu singur. Cu el fusese o păpuşică cu ochelari de soare a la Greta Garbo şi cu un şal de nurcă. Cam nepotrivită nurca pentru luna august în Dallas, dar în sală era aer condiţionat şi – cum se zice în vremea mea – uneori merită să te dai mare.

Scoate-i ochelarii ăia întunecaţi. Ia-i nurca. Ce obţii?

Câteva clipe am rămas în maşină, ascultând ticăitul motorului care se răcea, fără să obţin nimic. Apoi mi-am dat seama că, dacă înlocuiam blana cu o bluză cu gulerul răsfrânt, o obţineam pe Wanda Frati.

Chaz Frati din Derry îl pusese pe urmele mele pe Bill Turcotte. Îmi trecuse prin minte gândul acesta… dar nu i-am dat ascultare. Şi rău am făcut.

Pe cine pusese Frank Frati din Fort Worth pe urmele mele? Păi, precis îl cunoştea pe Akiva Roth de la Faith Financial; în fond, Roth era iubiţelul fetei lui.

Şi, brusc, am simţit că îmi trebuie pistolul. Chiar atunci.

M-am dat jos din maşină şi am urcat repede treptele casei, cu cheile în mână. Căutam cheia potrivită când am auzit un camion urlând dinspre colţul cu Haines Avenue şi l-am văzut apoi oprindu-se în faţa numărului 214 şi cocoţându-se cu roţile pe trotuar.

M-am uitat în jur. Nimeni. Strada era pustie. Niciodată nu e nimeni când ai nevoie de ajutor. Nici măcar un trecător, darămite un poliţist.

Am vârât cheia în broască şi am descuiat uşa, gândindu-mă că o să le-o trântesc în nas – celor din camion, indiferent cine erau aceia – şi că voi suna la poliţie. Inhalam aerul fierbinte şi închis din apartament când mi-am adus aminte că nu aveam telefon.

Nişte bărbaţi masivi traversau în fugă peluza. Trei bărbaţi. Unul ţinea în mână o bucată de ţeavă înfăşurată în ceva.

Nu, de fapt erau suficienţi pentru o partidă de bridge. Al patrulea bărbat era Akiva Roth. El nu se grăbea. Urca încet aleea cu un zâmbet calm pe buze şi mâinile în buzunare.

Am trântit uşa. Am pus lanţul. Imediat a fost dărâmată cu o lovitură puternică. M-am repezit spre dormitor, dar n-am ajuns decât la jumătatea drumului.

15

Doi dintre bătăuşii lui Roth m-au târât în bucătărie. Al treilea era individul cu ţeava. Acum am văzut că era înfăşurată într-o bucată de postav închis la culoare. A pus-o cu grijă pe masa pe care mâncasem de nenumărate ori. Şi-a pus o pereche de mănuşi galbene din piele netăbăcită.

Roth se sprijinea de canatul uşii, zâmbind în continuare.

– Eduardo Gutierrez are sifilis, m-a anunţat el. I s-a urcat la creier. O să dea colţul în optâşpe luni, da’ ştii ceva? Nu-i pasă. Crede că o să se reîncarneze în emir sau alt căcat de ăsta. Ce părere ai?

E destul de riscant să răspunzi la replici fără logică – la petreceri, în mijloacele de transport în comun, la coada de bilete la film –, dar este şi mai greu să ştii ce anume trebuie să spui atunci când eşti imobilizat de doi haidamaci, în vreme ce al treilea se pregăteşte să te ia la bătaie. Aşa că nu am avut nicio părere.

– Chestia e că a ajuns să fie obsedat de tine. Ai câştigat pariuri pe care nu ar fi trebuit să le câştigi. Ai mai şi pierdut, dar Eddie G. are ideea smintită că ai pierdut dinadins. Pricepi? Şi după aia ai dat lovitura la derbi şi a înţeles că eşti, nu ştiu, un soi de şarlatan telepat care poate să vadă viitorul. Ştii că el ţi-a dat foc la casă?

N-am răspuns.

– Apoi, a continuat Roth, când viermişorii au început să-i mănânce creierii, a început să creadă că eşti un vârcolac, sau un diavol. Şi a dat de