se întâlneşte. Dar trebuia să plece în fiecare dimineaţă de-acasă, şi aproape întotdeauna înaintea lui Ştefan. Ar fi vrut să ştie cine îi telefonează şi ce-şi vorbesc. Odată se reîntoarse din drum şi găsise uşa încuiată cu zăvorul. O deschise cu mare atenţie, ca să nu facă zgomot, şi intră în coridor în vârful picioarelor. Ştefan vorbea la telefon.…

  — Bine, spunea el. Bine. Am să vin. Weismann începu să calce cu paşi grei, tuşi de câteva ori şi intră în birou.

  — Cine era? întrebă cu un aer indiferent.

  — Nu-l cunoşti. Un coleg de Universitate.

  — Dacă vrei, te duc cu maşina la întâlnire. Tot trebuie să iau maşina că am întârziat.

  — Nu mă întâlnesc astăzi cu el, îi răspunse. Azi am de gând să mă duc la Luvru…

  Aşa-i răspundea adeseori când, întorcându-se seara acasă, Weismann îl întreba cum îşi petrecuse după-amiaza.

  — Am fost la Luvru, îi spunea. N-ai să mă crezi dacă-ţi voi mărturisi că singurul meu regret este că nu sunt pictor…

  Îl găsea uneori pe balcon, aşteptându-l. Serile erau calde, senine, şi-l găsea în chaise-longue aproape visător, cu ţigara neaprinsă între degete.

  — Am încercat şi azi, îi spusese odată. E un cerc vicios. Nu vor să-mi dea viza pe paşaportul diplomatic, şi trebuie să-mi scot titre-de-voyage I. R. O., dar pe titre-de-voyage elveţienii nu dau aproape niciodată viza…

  Weismann ştia că-i spune toate acestea numai ca să-l facă să creadă că-şi petrecuse după-amiaza la Consulatul elveţian.

  — Dacă-i vorba numai de asta, n-avea nici o grijă. Are Vidrighin un prieten şi m-a asigurat că poate să-ţi obţină viza. Dar trebuie să te întâlneşti cu Vidrighin…

  Văzându-l că tace, îl întrebă repede, apropiindu-se de el ca să-i poată vedea mai bine figura:

  — Ce-ai rămas aşa pe gânduri? Ai aflat vreo veste proastă? Te-ai întâlnit cu cineva…?

  I se păruse că Ştefan îl priveşte încurcat, şi atunci stărui, căutându-i ochii.

  — Mie poţi să-mi spui. Sunt ca un mormânt…

  — N-am mai aflat nimic de multă vreme, răspunse târziu Ştefan. încep să fiu îngrijorat…

  Weismann zâmbi cu înţeles. Observase că în ultima vreme Ştefan încerca să-şi apere discreţia răspunzând că e îngrijorat, dar fără să precizeze de ce. Cu câteva zile mai înainte, foarte de dimineaţă, i se păruse că-l aude spunând la telefon:

  — Bine, atunci treci să mă iei… Weismann se prefăcuse că nu auzise nimic. Plecase destul de devreme de acasă şi intrase într-o cafenea din boulevard Murat. Se aşezase la o masă de lângă fereastră şi începuse să aştepte. După vreun ceas, îl zărise apropiindu-se, cu un tânăr slab, cu obrazul pământiu, îmbrăcat sărăcăcios. Mergeau unul lângă altul fără să-şi vorbească. Apoi, în dreptul staţiei de metrou, se despărţiseră strângându-şi cu căldură mâinile, parcă şi-ar fi luat rămas-bun. în seara aceea, după ce-l ascultase îndelung vorbindu-i despre Luvru, Weismann nu se mai putu stăpâni.

  — Matale, coane Ştefan, îţi plac secretele şi misterele. îţi place să te înconjuri de mister…

  — Adevărat! se miră Ştefan. Eu credeam că singurul mister care m-a pasionat vreodată a fost doamna Zissu. Nu cunoşti povestea doamnei Zissu? Adică, mai precis, nici nu e vorba de o poveste, pentru că nu ştiu nimic despre ea. Doamna Zissu a rămas ce-a fost din prima zi când i-am auzit numele: o taină… De ce zâmbeşti? îl întrebă deodată, privindu-l fix.

  Weismann nu mai încerca să-şi ascundă zâmbetul. îl lăsă să-i lumineze toată faţa, dar ridică mâna şi-i făcu semn să continue.

  — Nu, nu era nimic. Mă gândeam la altceva. Spune înainte…

  — Asta e, că despre doamna Zissu, aproape că nu am ce să spun. Am auzit de ea de la Vădastra, pe când aveam camera secretă. Locuiam amândoi în acelaşi hotel…

  Tăcu brusc şi-şi trecu mâna pe frunte.

  — Nici nu mai ştiu câţi ani sunt de-atunci, adăugă. Trebuie să fac mereu socoteala ca să-mi dau seama câţi ani sunt de-atunci. Era prin 1935-l936. Sunt, deci, 1l-l2 ani… Dar de ce zâmbeşti? întrebă el din nou, de astă dată, i se păru lui Weismann, puţin enervat.

  — Când te-auzeam vorbind de misterul doamnei Zissu, voiam şi eu să te întreb ceva.

  Se opri într-adins, ca să-l poată privi mai bine. I se păru că Ştefan pălise uşor, că-şi stăpâneşte anevoie emoţia.

  — Voiam să te întreb cine era tipul cu care te-ai întâlnit azi-dimineaţă. Câtva timp, Ştefan tăcu încurcat. începu să-şi umezească buzele.

  — Dacă e un mare secret, adăugă Weismann, nu-mi spune.

  — Prefer să nu-ţi spun. Sunt puţin îngrijorat… Dar ai să afli mai târziu, după ce-o veni Biriş.

  Weismann-continua să-l privească, înveselit deodată, gata parcă să izbucnească în râs.

  — Bine faci, spuse el în cele din urmă. Te felicit. Mai mult: te iau de exemplu. Te-am luat deja de exemplu. Am învăţat şi eu să mă înconjur de mister. Dar pentru că veni vorba de Biriş: dumneata nici nu bănuieşti ce misiune va avea el aici, care va fi rolul lui aici, la Paris.

  — O să facem filosofie împreună, vorbi Ştefan şi, pentru prima dată în acea seară, zâmbi.

  — Afară de asta, îl întrerupse Weismann. Asta o să facă aici, cât o sta cu noi, şi la sanatoriu. Pentru că, eşti de acord, trebuie întâi să stea câtva timp într-un sanatoriu, să se vindece definitiv. Am şi aranjat în ce sanatoriu îl trimitem… Dar nu despre asta e vorba. îţi spuneam că nici prin gând nu-ţi trece care va fi misiunea lui aici şi de ce mă agit eu atât cu prietenii lui Vidrighin…

  Ştefan îl asculta înseninat, aproape vrăjit.

  4X3

  — Pentru că prietenii lui Vidrighin sunt foarte lansaţi. Unul dintre ei cunoaşte tot Parisul. Scriitori, actori, ziarişti.

  — Bănuiesc despre ce poate fi vorba…

  — Imposibil! îl întrerupse Weismann cu un aer de triumf. Biriş va