avea foarte mult de lucru. Sunt câteva kilograme de manuscrise, rosti el cuvintele cât putu mai rar, apăsându-le ca şi cum ar fi vrut să le sublinieze. Nici nu bănuieşti ale cui.

  — Sunt manuscrisele lui Bibicescu? întrebă Ştefan.

  — Nu numai ale lui. Sunt şi altele, tot atât de preţioase. Le-a descoperit Dan, acum câţiva ani. Dacă ar fi scris o carte povestind cum le-a găsit, ar fi ieşit un adevărat roman. Un roman de aventuri.

  Tăcu, privindu-l cu faţa întreagă iluminată de un mare zâmbet. Clipea necontenit, ca să-l poată vedea mai bine, să se bucure de tot ce va putea citi pe obrazul lui Ştefan.

  — Interesant, făcu târziu Ştefan.

  — Dar vezi, că îmi place şi mie acum să mă înconjur de mister… N-am să pot să-ţi spun mai mult. Ai să afli mai târziu…

  Îndată ce trenul se puse în mişcare, Biriş simţi cum îl cuprinde frica. „Sunt un laş! îşi repetă el de mai multe ori. Trebuie să recunosc că sunt un laş, că mor de frică…!” Aşteptă câteva clipe să vadă ce rezultat vor avea cuvintele acestea, repetate, în gând, de mai multe ori. Dar îşi simţea trupul tot atât de crispat, tremurând parcă pe dinăuntru, simţea acelaşi gol căscat în locul inimii, şi gura îi era uscată. „Sunt un laş! îşi repetă el căutându-şi pachetul cu ţigări. Mă lăudam că-mi place să simt Istoria în marş în jurul meu, că voiam să trăiesc numai ca să văd ce se întâmplă în lume – şi acum mi-e frică pentru că mă duc la Arad. Mă duc numai până la Arad; asta-i tot ce fac, asta-i toată aventura mea. Şi totuşi mi-e frică!… Acolo mă dau jos din tren, mă duc în Aleea Alexandru şi întreb de doctorul Vlad. îi spun doar atât: Sunt reprezentantul firmei «Industria Casnică» din Bucureşti. Aveţi nevoie de ceva?… Şi doctorul Vlad îmi va răspunde, probabil, ceva cam în felul acesta: «Mi se pare că soţia mea ar avea nevoie de nişte perdele. Vă rog, intraţi…» Asta-i tot. Noaptea dorm la el şi a doua zi mă duce cu maşina până la punctul de trecere. Nu e nici un fel de risc. Au trecut sute de oameni înaintea mea. Nu e absolut nici un fel de risc, îşi repetă Biriş cu încăpăţânare, subliniind mental cuvintele. Atunci de ce dracu' mi-e frică?… Sunt un laş. Mă lăudam că…”

  Îşi întrerupse gândul simţind că riscă să se înece cu fumul de ţigară. Deschise gura şi lăsă fumul să iasă de la sine, fără să facă nici un efort, silindu-se doar să nu tuşească. Omul din faţa lui îl privea mirat. Era un bărbat fără vârstă, cu faţa uscată, nebărbierită de câteva zile. Când simţi că primejdia trecuse, că nu mai riscă să se înece, Biriş înghiţi de mai multe ori – apoi zâmbi. Dar văzând că omul continuă să-l privească, intrigat, îşi întoarse ochii pe fereastră. Trenul lăsase în urmă ultimele rămăşiţe mizere ale suburbiilor şi traversa acum câmpia proaspătă, aurită sub soarele dimineţii de octombrie.

  — Avem noroc, spuse deodată omul din faţa lui. După atâta ploaie… Plouase necontenit vreo zece zile. Când primise cartea poştală cu textul convenţional, Biriş rămase câtva timp la fereastră, cu ochii în ploaie, încercând să-şi potolească bătaia inimii. Se surprinse de mai multe ori oftând şi întorcându-se să-şi privească odaia. „Adio, strada Măcelari, îşi spuse el în gând, ca să prindă curaj. Mai rămăseseră doar câteva cărţi. Ar trebui să le vând şi pe ele. Afară de volumul Cătălinei; pe ăsta am să-l iau cu mine…” Simţi deodată nerăbdarea plecării şi trecu repede în bucătărie.

  — M-am hotărât, începu el silindu-se să vorbească degajat. Plec zilele acestea. Mi-au scris că pot veni oricând şi pot rămâne până după culesul viei.

  — Să nu răceşti, spuse doamna Porumbache, după atâta ploaie. Lasă întâi să se schimbe vremea…

  — Nu, o întrerupse el. Plec acum. Poate găsesc mai uşor loc în tren. Am să rămân câteva săptămâni, să profit cât mai mult de aer curat…

  — Să nu răceşti, repetă doamna Porumbache.

  Vânduse ultimele cărţi, cercetase cu atenţie sertarele şi arsese toate hârtiile, toate scrisorile. Incipit vita novai îşi repeta el necontenit. Apoi, într-o noapte, cu mare luare-aminte, îşi cususe în căptuşeala hainei dolarii lăsaţi de Ştefan. îi mai dăduse Ştefan zece napoleoni şi câteva sute de pengo şi franci elveţieni, pe care-i ascunse în felurite buzunare. Călăuza care trebuia să-l treacă frontiera primise deja jumătate din sumă; restul de zece napoleoni îi va da după ce vor ajunge în Ungaria.

  Ultima noapte aproape că nu închisese ochii. Auzea necontenit ploaia măruntă lovind în geam, cu monotonia ploilor de toamnă târzie. în odaie se făcuse frig şi-şi trase cuvertura până la bărbie. Apoi îşi repetase necontenit: „E târziu, ar trebui să dorm…” Adormise pe neştiute. îl trezi doamna Porumbache aducându-i ceaiul. Odaia era scăldată de soare.

  — Am noroc! spuse, şi simţi deodată că începe să tremure. Am noroc că s-a schimbat timpul…

  Când lăsă ceaşca goală pe tavă, o mai privi o dată şi zâmbi. „E ultimul ceai din strada Măcelari”, îşi spuse. Apoi îşi îmbrăcă pardesiul. Lângă pat îl aştepta mica valiză, în care îşi transportase cărţile la anticari. O apucă şi ieşi pe coridor.

  — Să ne vedem sănătoşi! spuse silindu-se să-şi ascundă emoţia. Lăsă valiza şi sărută mâna doamnei Porumbache. – îţi mulţumesc pentru tot, spuse el foarte încet. Doamna Porumbache îl petrecu până în stradă. După câţiva paşi, Biriş se întoarse din drum şi o sărută pe amândoi obrajii.

  — Avem mare noroc, continuă omul legănându-şi privirile, departe, pe fereastră. E frumos, să vezi câmpul… Mergeţi departe? îl întrebă întorcându-se spre el.

  — La nişte prieteni, la vie, răspunse vag Biriş.

  Omul începuse să-l privească lung, curios, aproape tulburat, silindu-se totuşi să zâmbească.

  — La vie…, repetă Biriş intimidându-se. Trebuie să fie frumos acum… Sper să se menţină timpul frumos…