— Oh, da, zicea dl Lippincott, e un nume foarte cunoscut în lumea arhitecţilor.

— A lucrat şi în Statele Unite, cred.

— Da, un arhitect de mare viitor şi un adevărat talent Din nefericire sănătatea lui nu e aşa de bună.

— El crede că e un om sfîrşit, ara adăugat eu, şi totuşi sper că se va vindeca Doctorii spun multe.

— Sper ca optimismul dumitale să fie justificat. Eşti un optimist.

— Sunt, în legătură cu Santonix.

— Nădăjduiesc ca tot ce vă doriţi să devină realitate. Pot să spun că dumneata şi Ellie aţi făcut o investiţie nemaipomenită în proprietatea pe care aţi cumpărat-o.

M-am gîndit că a fost drăguţ din partea bătrînului că a folosit pronumele „vă”.  Nu apărea atît de evident faptul că Ellie acţionase de una singură.

— M-am consultat cu dl. Crawford.

— Cu dl. Cmwford? am ridicat eu uşor din sprînceană.

— De la firma Reece & Crawford, o firmă de avocaţi englezi. Dl. Crawford este membru al firmei care a procedat la cumpărarea proprietăţii. Este o firmă serioasă de avocaţi şi bănuiesc că proprietatea a fost achiziţionată la un preţ foarte mic Pot să spun că m-am şi mirat. Sînt destul de familiarizat cu preţurile pămîntului în această ţară şi m-am simţit puţin jenat să girez o asemenea cifră. Cred că dl. Crawford însuşi a fost puţin surprins că a obţinut-o la un preţ atît de scăzut. Mă întreb dacă el însuşi ştie de ce această proprietate a ajuns să fie atît de ieftină. Dl. Crawford nu mi-a dat nici o idee asupra acestei situaţii. De fapt a părut uşor încurcat de o asemenea întrebare, atunci cînd i-am pus-o.

— Oh, am zis eu, cred că e vorba de blestemul ţiganilor.

— Scuză-mă, Michael, ce-ai spus?

— Un blestem, domnule, am explicat eu. Avertismentul ţiganilor, sau cam aşa ceva. De fapt, locul este cunoscut sub numele de Moşia Ţiganului.

— Ah, o poveste, deci?

— Da, totul pare destul de confuz şi nu ştiu cum a apărut povestea şi cît din ea e adevărat. E vorba de o crimă sau de ceva asemănător, cu ani în urmă. Un bărbat cu nevasta lui şi un alt bărbat. Povestea zicea că bărbatul i-a împuşcat pe cei doi şi pe urmă s-a împuşcat şi el. Sau cel puţin ăsta a fost zvonul. Au mai apărut şi alte variante. Cred că nimeni nu ştie ce s-a întîmplat cu adevărat, A fost ceva ce s-a întîmplat cu mult timp înainte. Stăpînii s-au schimbat de patru sau cinci ori, dar nimeni nu a stat prea mult acolo.

— Da, zise dl. Lippincott, da, avem de-a face cu o adevărată piesă de folclor englezesc. Se uită la mine curios. Şi dumneata şi Ellie nu sînteţi speriaţi de blestem? Spusese asta cu un uşor zîmbet.

— Evident că nu, am zis eu. Nici eu nici Ellie nu credem în asemenea prostii. De fapt cred că a fost norocul nostru pentru că am achiziţionat-o la un preţ atît de mic. Atunci cînd am rostit, asta, m-a fulgerat un gînd. Fusese norocul nostru într-un sens, deoarece, cu toţi banii pe care Ellie îi poseda şi tot ce mai avea, nu cred că o afectase prea mult preţul. După asta mi-am spus că am greşit. La urma urmelor avusese un bunic ce devenise din încărcător, milionar. Oricine care a avut o asemenea ascensiune se va bucura întotdeauna să cumpere ieftin şi să vîndă scump.

— Nici eu nu sînt superstiţios şi priveliştea pe care o oferă proprietatea voastră e magnifică, zise dl Lippincott. Şovăi o clipă. Nădăjduiesc însă, că atunci cînd vă veţi muta în casa voastră, Ellie n-o să audă prea multe poveşti de-astea.

— O să am grijă să o feresc de aşa ceva, am răspuns. Presupun că nimeni nu-i va spune nimic.

— Oamenilor de la ţară le face o reală plăcere să repete asemenea poveşti, continuă dl. Lippincott. Şi Ellie nu e atît de tare ca tine, Michael, nu uita. Poate fi influenţată. În anumite privinţe. Ceea ce mă face... se opri fără să mai spună ce avea de gînd să rostească. Bătu darabana cu un deget, O să abordez acum o problemă ceva mai dificilă. Mi-ai spus că nu ai întîlnit-o pe Greta Andersen.

— Nu, n-am întînlit-o pînă acum.

— Curios Foarte curios.

— Poftim? L-am privit întrebător.

— Aş fi băgat mîna în foc că ai întîlnit-o, zise încetişor. Ce ştii despre ea?

— Ştiu că este în serviciul Elliei de cîtva timp.

— De cînd Ellie avea şaptesprezece ani. A ocupat un post care implica o anumită responsabilitate şi încredere. A venit în Statele Unite mai întîi ca secretară şi însoţitoare. Un fel de damă de companie, atunci cînd d-na van Stuyvesant, mama vitregă a Elliei, era plecată, ceea ce se întîmplă destul de des. Glasul i se înăspri destul de mult atunci cînd rosti toate acestea. E o tînără dintr-o familie onorabilă, cu referinţe excelente, jumătate suedeză, jumătate nemţoaică. Ellie se ataşă destul de repede de această tînără.

— Am înţeles asta

— În anumite privinţe, chiar prea apropiată, Nu te superi că-ţi spun asta?

— Nu, de ce m-aş supăra? De fapt, o dată sau de două ori am ajuns la aceeaşi concluzie Greta în sus, Greta în jos. Eu – ştiu că nu trebuie să mă bag – dar uneori m-am c-am săturat să aud acelaşi lucru.

— Şi, totuşi… Ellie nu şi-a exprimat niciodată dorinţa s-o întîlneşti pe Greta?

— Ei bine, e cam greu de explicat. Cred că a sugerat asta e dată sau de două ori, foarte delicat, dar eram prea preocupaţi de noi înşine. Şi pe urmă nici n-am vrut realmente s-o întîlnesc pe Greta. Nu voiam s-o împart pe Ellie cu nimeni.

— Înţeleg. Da, înţeleg. Şi Ellie n-a sugerat ca Greta să fie prezentă la oficierea căsătoriei?

— Ba da, am răspuns eu.

— Dar dumneata te-ai opus. De ce?

— Nu ştiu. Realmente nu ştiu. Am simţit că această Greta, această domnişoară sau doamnă pe care n-am întîlnit-o niciodată, se băga mereu în cîte ceva. Adică îi