— Nu, domnule, spuse Villefort, ridicându-se repede. Nu te mişca, nu spune un cuvânt. Eu dau ordine aici, nu dumneata.

— Domnule, spuse Dantès jignit, mă gândeam să vă vin în ajutor, atâta tot.

— Nu am nimic; o ameţeală trecătoare. Ocupă-te de dumneata, nu de mine. Răspunde.

Dantès aştepta interogatoriul pe care îl anunţa porunca aceasta, dar în zadar; Villefort recăzu în fotoliu, îşi trecu o mână îngheţată peste fruntea lac de sudoare şi, pentru a treia oară, se apucă să recitească scrisoarea.

"O, dacă ştie ce cuprinde scrisoarea asta, murmură el şi dacă află vreodată că Noirtier e tatăl lui Villefort, sunt pierdut, pierdut pentru de-a pururi", gândi el.

Şi-l privea din timp în timp pe Edmond, ca şi cum privirea sa ar fi putut să zdrobească bariera nevăzută ce închide în inimă secretele pe care gura le păstrează.

— O, să nu ne mai îndoim! exclamă el deodată.

— Dar, în numele cerului, domnule, strigă nefericitul tânăr, dacă va îndoiţi de mine, dacă mă bănuiţi, interogaţi-mă şi sunt gata să vă răspund.

Villefort făcu o sforţare violentă şi cu un ton pe care vroia să-l facă cât mai sigur:

— Domnule, glăsui el, probele cele mai grave rezultă pentru dumneata din interogatoriu, aşa că nu pot, precum nădăjduisem la început, să te pun în libertate numaidecât. Înainte de a lua o astfel de măsură, sunt dator să-l consult pe judecătorul de instrucţie. Deocamdată ai văzut în ce fel m-am purtat cu dumneata.

— O, da, domnule, exclamă Dantès şi vă mulţumesc căci aţi fost pentru mine mai mult un prieten, decât un judecător.

— Ei bine, domnule, am să te mai reţin prizonier, nu mult, cât mai puţin voi putea. Principala dovadă care exista în contra dumitale e scrisoarea aceasta şi vezi...

Villefort se apropie de cămin, o aruncă în foc şi rămase acolo până când ea se prefăcu în cenuşă.

— Şi vezi, urmă el, o distrug.

— O, exclamă Dantès, dumneavoastră sunteţi, domnule, mai mult decât justiţia, sunteţi bunătatea.

— Dar ascultă-mă, urmă Villefort, înţelegi că, după un astfel de act, poţi să ai încredere în mine, nu-i aşa?

— O, domnule, porunciţi şi vă voi respecta ordinele.

— Nu, spuse Villefort, apropiindu-se de tânăr, nu ordine vreau să-ţi dau, înţelegi, ci sfaturi.

— Spuneţi şi mă voi conforma ca unor ordine.

— Am să te ţin până diseară aici, în palatul justiţiei. Poate că va veni şi altcineva să-ţi ia interogatoriul. Spune-i tot ce mi-ai spus, dar nici un cuvânt despre scrisoare.

— Vă făgăduiesc, domnule.

Se părea că Villefort implora şi că acuzatul îl linişteşte pe judecător.

— Pricepi, spuse acesta, aruncând o privire asupra cenuşei care păstra încă forma hârtiei şi care zbura pe deasupra flăcărilor. Scrisoarea este acum distrusă, numai dumneata şi eu ştim că a existat; nu-ţi va mai fi pusă în faţă niciodată; prin urmare,tăgăduieşte dacă ţi se pomeneşte de ea, tăgăduieşte cu îndrăzneală şi eşti salvat.

— Voi tăgădui, domnule, fiţi pe pace, glăsui Dantès.

— Bine, bine, spuse Villefort, ducând mâna la şnurul unei sonerii.

Apoi, oprindu-se în momentul când era gata să sune:

— Numai scrisoarea asta ai avut-o? întrebă el.

— Numai.

— Jură.

Dantès întinse mâna.

— Jur, glăsui el.

Villefort sună.

Comisarul intră.

Villefort se apropie de poliţai şi îi spuse câteva cuvinte la ureche; comisarul răspunse printr-un simplu semn din cap.

— Urmează-l pe domnul, spuse Villefort lui Dantès.

Dantès se înclină, aruncă încă o privire de recunoştinţă spre Villefort şi ieşi.

De îndată ce uşa se închise în urma lui, forţele îl părăsiră pe Villefort, care căzu aproape leşinat într-un jilţ.

Apoi, după o clipă:

— O, doamne, murmură el, iată de ce depinde viaţa şi norocul. Dacă procurorul ar fi fost la Marsilia, dacă judecătorul de instrucţie ar fi fost chemat în locul meu, eram pierdut. Iar hârtia, hârtia asta blestemată, mă zvârlea în prăpastie. Ah, tată, tată, mereu o să fii tu o piedică pentru fericirea mea pe lume şi veşnic o să trebuiască să lupt cu trecutul tău?

Pe urmă, deodată, o fulgerare neaşteptată păru că îi trece prin minte, luminându-i chipul. Un zâmbet se ivi pe gura lui încă crispată, ochii buimaci deveniră ficşi şi se opriră parcă asupra unui gând.

— Da, da, glăsui el; da, scrisoarea care urma să mă piardă, îmi va fi poate un noroc. Haide, Villefort, la lucru!

Şi, după ce se asigură că acuzatul nu mai era în anticameră, substitutul de procuror ieşi la rându-i şi se îndreptă repede spre casa logodnicei sale.

Capitolul VIII   Castelul If

Străbătând anticamera, comisarul făcu un semn spre doi jandarmi, care se aşezară unul în dreapta, altul în stânga lui Dantès. Fu deschisă o uşă care comunica din apartamentul procurorului cu palatul de justiţie şi merseră câtva timp pe unul din acele coridoare sumbre şi mari care îi înfioară pe cei ce trec, chiar dacă n-au nici un motiv de înfiorare.

După cum apartamentul lui Villefort comunica cu palatul de justiţie, palatul de justiţie comunica cu închisoarea, monument posomorât, lipit de palat şi pe care îl priveşte curios prin toate deschizăturile-i căscate clopotniţa mănăstirii Accoules, ce se înalţă în faţa ei.

După multe ocolişuri prin coridorul prin care mergea, Dantès văzu deschizându-se o uşă cu un ghişeu de fier. Comisarul dădu cu un ciocan trei lovituri, care răsunară pentru Dantès ca şi cum ar fi lovit în inima sa, uşa se deschise şi cei doi jandarmi îl împinseră uşor pe prizonierul care şovăia încă. Dantès trecu pragul temut şi uşa se închise în urma lui cu zgomot. Respira alt aer, un aer infectat şi greoi: se afla în închisoare.

Fu condus într-o cameră destul de curată, dar zăbrelită şi ferecată. De aceea înfăţişarea locuinţei sale nu-l sperie prea mult. De altminteri cuvintele substitutului de procuror, rostite cu un glas care i se păruse lui Dantès plin de interes, îi răsunau încă în ureche ca o dulce promisiune de speranţă.

Erau orele patru când Dantès fusese condus în camera sa. Era, precum am spus, în ziua de întâi martie; prizonierul se pomeni, deci, învăluit curând de noapte.

Atunci simţul auzului spori la el o dată cu simţul văzului care se stinsese. La cel