mai mic zgomot care pătrundea până la dânsul se scula repede şi făcea un pas spre uşă, încredinţat că veneau să-l pună în libertate; dar curând, zgomotul se stingea într-altă direcţie şi Dantès recădea pe scăunelul lui.

În sfârşit, pe la ceasurile zece seara, în momentul când Dantès începea să piardă speranţa, se auzi un nou zgomot care i se păru, de data aceasta, că se îndreaptă spre camera sa. Într-adevăr, răsunară paşi pe coridor şi se opriră în faţa uşii. O cheie se răsuci în broască, zăvoarele scrâşniră şi bariera imensă de stejar se deschise, arătând deodată, în camera mo-horâtă, lumina orbitoare a două torţe.

În lumina torţelor Dantès văzu sclipind săbiile şi puştile a patru jandarmi.

Înaintase doi paşi, dar rămase neclintit în loc văzând sporul de forţe.

— Mă căutaţi pe mine? întrebă Dantès.

— Da, răspunse unul dintre jandarmi.

— Din partea domnului substitut de procuror?

— De bună seamă.

— Bine, spuse Dantès, sunt gata să vă urmez.

Convingerea că era căutat din partea domnului de Villefort alunga orice temere nefericitului tânăr. El înaintă deci, cu mintea calmă, cu mersul liber, aşezându-se singur în mijlocul escortei.

O trăsură aştepta în stradă, vizitiul stătea pe capră, un gardian stătea lângă vizitiu.

— Pentru mine e trăsura asta? întrebă Dantès.

— Pentru dumneata, răspunse un jandarm. Urcă!

Dantès vru să facă oarecari obiecţii, dar portiţa trăsurii se deschise şi se simţi împins. Nu avea nici posibilitatea, nici măcar intenţia de a se împotrivi, astfel că se văzu aşezat într-o clipă în fundul trăsurii, între doi jandarmi; ceilalţi doi se aşezară pe bancheta din faţă şi greoiul vehicul porni cu un zgomot sinistru.

Prizonierul îşi aruncă ochii spre deschizături: erau zăbrelite. Schimbase doar închisoarea. Atât numai că aceasta mergea şi-l transporta în goană spre o ţintă necunoscută. Prin gratiile strânse, încât abia putea să treacă mâna prin ele, Dantès recunoscu totuşi că mergeau pe strada Caisserie şi că, prin strada Saint-Laurent şi strada Taramis, se cobora spre chei.

Văzu în curând, printre gratiile sale şi printre gratiile monumentului în apropierea căruia se afla, strălucind luminile de la Consigne.

Trăsura se opri, gardianul coborî, se apropie de corpul de gardă. Vreo doisprezece soldaţi ieşiră şi se aşezară la rând; Dantès vedea puştile lor sclipind în bătaia felinarelor de pe chei.

"Pentru mine se desfăşoară oare o astfel de forţă militară?" îşi spuse el.

Gardianul, deschizând portiţa care se închidea cu cheia, răspunse acestei întrebări, deşi nu rosti un cuvânt: Dantès văzu, printre cele două şiruri de soldaţi, un drum croit pentru el, de la trăsură până în port.

Jandarmii de pe bancheta din faţă coborâră cei dintâi, apoi îl coborâră pe el, pe urmă cei din dreapta şi din stânga lui îl urmară. Merseră spre o barcă pe care un marinar al vămii o ţinea lângă chei de un lanţ. Soldaţii îl priviră pe Dantès cu un aer de curiozitate năucă. Într-o clipă el fu aşezat la pupa vasului, tot între cei patru jandarmi, pe când gardianul stătea la prora. O zgâlţâitură violentă depărtă barca de bord şi patru lopătari vâsliră zdravăn spre Pilon. Când, din barcă, fu scos un strigăt, lanţul care închide portul se coborî şi Dantès văzu că se afla în aşa zisul Frioul, adică dincolo de rada portului.

Prima pornire a prizonierului, găsindu-se în aer liber, fusese aceea de bucurie. Acrul este aproape libertatea. Respiră deci în adâncul pieptului adierea vie, care aduce pe aripile ei toate aromele necunoscute ale nopţii şi ale mării. Curând, totuşi, scoase un oftat. Trecea pe dinaintea Réservei, unde fusese aşa de fericit dimineaţa, în ceasul de dinaintea arestării şi, prin deschizătura celor două ferestre, zgomotul voios al unui bal răzbea până la el.

Dantès îşi împreună mâinile, îşi înălţă ochii la cer şi se rugă.

Barca îşi continua drumul, trecuse de Cap de Mort, se afla în faţa golfului Pharo, ocolea bateria. Manevra nu putea fi înţeleasă de Dantès.

— Dar unde mă duceţi? întrebă el pe un jandarm.

— Ai să afli curând.

— Dar...

— Nu avem voie să-ţi dăm nici o explicaţie.

Dantès, care era pe jumătate soldat, considera absurd să pună întrebări unor subordonaţi cărora le era interzis să răspundă, aşa că tăcu.

Atunci, cele mai ciudate gânduri îi trecură prin minte: deoarece nu putea să facă un drum lung cu o astfel de barcă, deoarece nici un vas nu era ancorat în direcţia spre care mergeau, îşi închipui că va fi depus într-un loc depărtat de coastă, spunându-i-se că e liber. Nu era legat, nu se făcuse nici o încercare pentru a-i pune cătuşe, ceea ce i se părea un semn bun. De altminteri, nu-i spusese substitutul, aşa de bun cu el că, dacă nu rosteşte numele fatal de Noirtier, nu are a se teme de nimic? Nu distrusese Villefort, în prezenţa lui, scrisoarea periculoasă, singura dovadă ce existase în contra sa?

Aştepta deci, mut şi îngândurat, încercând să străpungă cu ochii marinarului deprins cu întunericul şi cu spaţiul în bezna nopţii.

Lăsaseră la dreapta insula Ratonneau, unde lumina un far, şi, mergând pe lângă coastă, ajunseseră în dreptul golfului Catalanilor. Acolo privirile prizonierului îşi înteţiră energia: acolo se afla Mercédès şi lui i se părea în fiecare clipă că vede schiţându-se pe ţărmul mohorât forma nelămurită a unei femei.

Cum de nu-i spunea fetei un presentiment că iubitul ei trecea la trei sute de paşi de ea?

O singură lumină strălucea la Catalani. După poziţia luminii, Dantès îşi dădu seama că ea lumina camera logodnicei sale. Singură Mercédès veghea în toată colonia. Scoţând un strigăt puternic, tânărul putea să fie auzit de logodnică.

Îl reţinu o ruşine nemotivată. Ce vor spune oamenii care îl priveau, auzindu-l că strigă ca un smintit? Rămase deci tăcut, cu ochii aţintiţi asupra luminii.

În vremea asta barca îşi continua drumul. Prizonierul nu se gândea însă la barcă, el se gândea la Mercédès.

O ridicătură de teren acoperi lumina. Dantès se întoarse şi observă că barca pornea în larg. În timp ce privea cufundat în gânduri, vâslele fuseseră înlocuite cu pânze şi barca înainta acum împinsă de vânt.

Cu tot dezgustul pe care Dantès il încerca de a-i pune jandarmului alte întrebări, se apropie de el, luându-i mâna:

— Camarade, îi spuse, pe conştiinţa şi