pe rangul dumitale de soldat, te implor să ai milă de mine şi să-mi răspunzi. Eu sunt căpitanul Dantès, francez bun şi loial, măcar că acuzat de nu ştiu ce trădare. Unde mă duci? Spune-mi şi, pe cuvântul meu de marinar, mă voi supune datoriei şi mă voi resemna soartei."

Jandarmul îşi scărpină urechea, privi spre camaradul său. Acesta făcu o mişcare, care vroia să spună parcă: "Cred că în locul unde ne aflăm nu mai e nici o piedică" şi jandarmul se întoarse spre Dantès:

— Dumneata eşti marsiliez şi marinar şi mă întrebi încotro mergem?

— Da, căci, pe onoarea mea, nu ştiu.

— Nu bănuieşti?

— Deloc.

— Nu este cu putinţă.

— Îţi jur pe ce am mai sfânt în lume. Răspunde-mi, te implor.

— Dar consemnul?

— Consemnul nu te opreşte să-mi comunici ceea ce voi afla peste zece minute, peste o jumătate de ceas, poate peste un ceas. Atât numai că, până atunci, îmi cruţi veacuri de nesiguranţă. Te întreb, ca şi cum ai fi prietenul meu. Uite, nu vreau nici să mă revolt, nici să fug; de altfel, nu pot. Încotro mergem?

— Dacă ai avea ochii legaţi sau dacă n-ai fi ieşit niciodată din portul Marsiliei, ar trebui totuşi să ghiceşti unde mergi.

— Nu ghicesc.

— Priveşte atunci în jurul dumitale.

Dantès se ridică, îşi aţinti ochii spre punctul unde părea că se îndreaptă barca şi, la o sută de stânjeni în faţa lui, văzu înălţându-se stânca neagră şi dreaptă pe care, ca un adaos de silex, se afla castelul mohorât If.

Forma ciudată, închisoarea în jurul căreia domnea o aşa de profundă groază, fortăreaţa care de trei sute de ani alimenta Marsilia cu tradiţiile ei lugubre, arătându-se deodată lui Dantès care nu se gândea la ea, produse asupra lui efectul pe care înfăţişarea eşafodului îl face asupra condamnatului la moarte.

— Doamne, Castelul If! exclamă el. Ce-o să facem acolo?

Jandarmul zâmbi.

— Nu mă duceţi cumva ca să mă întemniţaţi? continuă Dantès. Castelul If e o închisoare de stat, destinată numai marilor vinovaţi politici. Eu nu am săvârşit nici o crimă. Sunt la Castelul If judecători de instrucţie sau alt fel de magistraţi?

— Îmi închipui că acolo nu sunt, spuse jandarmul, decât un guvernator, temnicerii, o garnizoană şi ziduri bune. Haide, haide, prietene, nu mai face atâta pe miratul, că mă faci să cred că răsplăteşti bunăvoinţa mea bătându-ţi joc de mine.

Dantès strânse mâna jandarmului, gata să i-o rupă.

— Spui deci, glăsui el, că sunt dus la Castelul If ca să mă întemniţeze?

— De bună seamă, spuse jandarmul. În orice caz, camarade, e de prisos să mă strângi aşa de tare.

— Fără altă informaţie, fără altă formalitate? întrebă tânărul.

— Formalităţile sunt îndeplinite, informaţia ţi-a fost dată.

— Aşadar, cu toată făgăduiala domnului de Villefort?

— Nu ştiu dacă domnul de Villefort ţi-a făgăduit ceva, spuse jandarmul, dar ceea ce ştiu este că mergem la Castelul If. Hei, dar ce faci? Camarazi, ajutor!

Cu o mişcare ca fulgerul, care, totuşi fusese prevăzută de ochiul iscusit al jandarmului, Dantès vrusese să se arunce în mare; dar patru mâini viguroase îl reţinură în momentul când picioarele lui părăseau puntea bărcii.

Căzu la fund, urlând de ciudă.

— Bravo! exclamă jandarmul, punând un genunchi pe pieptul lui, bravo! Aşa îţi ţii cuvântul de marinar? Să se mai încreadă cineva în oamenii mieroşi! Ei bine, dragă prietene, fă acum o mişcare, una singură şi îţi trântesc un glonţ în cap. M-am abătut de la primul consemn, dar te asigur că n-am să mă abat de la al doilea.

Şi-şi coborî într-adevăr carabina spre Dantès, care simţi vârful ţevii la tâmplă.

Se gândi o clipă să facă mişcarea interzisă şi să sfârşească astfel în chip violent cu nenorocirea neaşteptată ce se abătuse asupra lui, prinzându-l în ghearele ei de vultur. Dar tocmai pentru că nenorocirea era neaşteptată, Dantès se gândi că ea nu putea să dureze.

Îi reveniră, pe urmă, în minte, făgăduielile domnului de Villefort; pe urmă, ― de ce să n-o spunem ― moartea în fundul unei bărci, venită din mâna unui jandarm, i se păru urâtă.

Recăzu deci pe fundul bărcii, scoţând un urlet de turbare şi frământându-şi mâinile cu furie. Aproape în aceeaşi clipă o izbitură violentă zgudui barca. Un vâslaş sări pe stânca pe care prova micii bărci o atinsese, o frânghie se desfăşură în jurul unui scripete care scârţâi şi Dantès înţelese ca ajunseseră şi că barca era legată.

Într-adevăr, paznicii care-l ţineau şi de braţe şi de gulerul hainei, îl siliră să se ridice, îl împinseră să coboare pe ţărm, şi-l târâră spre treptele care urcau la poarta citadelei, în timp ce gardianul, înarmat cu o flintă cu baionetă, mergea în urma lui.

Dantès nu făcu, de altminteri, nici o împotrivire zadarnică. Încetineala lui se datora mai mult inerţiei decât împotrivirii; era amorţit şi se clătina ca un om beat. Văzu din nou soldaţi care se înşirau pe panta dreaptă, simţi scări care îl sileau să ridice picioarele, observă că trecea printr-o poartă şi că poarta se închidea în urma lui, dar toate acestea, maşinal, ca printr-o ceaţă, fără să distingă nimic limpede. Nu mai vedea nici marea, ― imensa durere a prizonierilor care privesc spaţiul cu sentimentul cumplit al neputinţei.

Se făcu un popas de un moment, în răstimpul căruia încercă să-şi adune gândurile. Privi în juru-i; se găsea într-o curte pătrată, formată din patru ziduri înalte. Se auzea pasul încet şi regulat al sentinelelor şi, ori de câte ori ele treceau pe dinaintea a două sau trei fascicole de lumină, proiectate pe ziduri de lucirea a două sau trei lumini care sclipeau înlăuntrul castelului, se vedea scânteind ţeava puştilor lor.

Aşteptară cam zece minute. Fiind siguri că Dantès nu mai putea să fugă, jandarmii îi dăduseră drumul. Părea că aşteaptă ordine. Şi ordinele sosiră.

— Unde e deţinutul? întrebă o voce.

— Iată-l, răspunseră jandarmii.

— Să mă urmeze, să-l duc unde îi e locul.

— Haide, spuseră jandarmii, împingându-l pe Dantès.

Deţinutul îl urmă pe conducătorul său, care-l duse într-adevăr într-o sală aproape subterană, ai cărei pereţi goi şi umeziţi păreau îmbibaţi de lacrimi. Un fel de lampion, pus pe un scăunel, a cărui feştilă plutea într-o grăsime infectă, ilumina