pereţii lucioşi ai groaznicei încăperi, arătându-l lui Dantès pe conducătorul său, un temnicer subaltern, prost îmbrăcat şi cu mutra suspectă.

— Iată camera dumitale pentru noaptea asta, glăsui el. E târziu şi domnul guvernator s-a culcat. Mâine, când o să se trezească şi-o să ia cunoştinţă de ordinele care te privesc, poate c-o să-ţi schimbe domiciliul. Până atunci, iată pâine, apa e în ulcior, paie colo în colţ; e tot ce un deţinut poate să-şi dorească. Bună seara.

Şi mai înainte ca Dantès să se fi gândit să deschidă gura pentru a-i răspunde, mai înainte de a fi băgat de seamă unde punea temnicerul pâinea, mai înainte de a-şi fi dat seama de locul unde zăcea ulciorul, mai înainte de a-şi fi îndreptat ochii spre colţul unde îl aşteptau paiele destinate să-i servească de pat, temnicerul luase lampionul şi, închizând uşa, răpise deţinutului lumina alburie care îi arătase, ca la lumina unei fulger, pereţii umeziţi ai închisorii.

Se pomeni atunci singur, în beznă şi în tăcere, mut şi posac, ca bolţile al căror frig glacial îl simţea coborând pe fruntea încinsă.

Când primele raze ale zilei aduseră puţină lumină în vizuină, temnicerul reveni cu ordinul de a-l lăsa pe prizonier acolo unde se găsea. Dantès nu-şi schimbase locul. O mână de fier îl ţintuise parcă în chiar punctul unde se oprise în ajun. Atât numai că ochii săi adânci se ascundeau sub valul umed al lacrimilor. Stătea neclintit şi privea în pământ.

Petrecuse astfel toată noaptea, în picioare, fără să doarmă o singură clipă.

Temnicerul se apropie de el, se învârti în juru-i, însă Dantès nu păru că-l vede.

Îl bătu pe umăr; Dantès tresări şi clătină din cap.

— N-ai dormit? îl întrebă temnicerul.

— Nu ştiu, răspunse Dantès.

Temnicerul îl privi cu mirare.

— Nu ţi-e foame? continuă el.

— Nu ştiu, răspunse iarăşi Dantès.

— Vrei ceva?

— Aş vrea să-l văd pe guvernator.

Temnicerul înălţă din umeri şi ieşi.

Dantès îl urmări din ochi, întinse mâinile spre uşa întredeschisă, dar uşa se închise.

Pieptul i se sfâşie parcă într-un lung suspin. Lacrimile care-i năpădeau pieptul ţâşniră ca două pâraie. Căzu în genunchi, începând să se roage îndelung, evocând în minte întreaga-i viaţă de altădată şi întrebându-se ce crimă săvârşise în viaţa aceasta încă atât de tânără să merite o pedeapsă atât de crudă.

Ziua trecu astfel. Abia dacă înghiţi câţiva dumicaţi de pâine şi sorbi câteva picături de apă. Uneori rămânea jos, cufundat în gânduri, alteori se învârtea de jur-împrejurul celulei, ca un animal sălbatic închis într-o cuşcă de fier. În special un gând îl scotea din sărite: că, în timpul cât fusese adus aici, neştiind unde era dus, rămăsese aşa de calm şi de liniştit, deşi ar fi putut de zece ori să se arunce în mare şi, o dată în apă, graţie iscusinţei sale de a înota, deprinderii, care făcea din el unul dintre cei mai isteţi cufundători din Marsilia, ar fi putut să dispară sub apă, să scape de paznici, să ajungă în Italia sau în Spania şi de acolo să-i scrie logodnicei să vină la el. Existenţa nu îl neliniştea, indiferent de ţinut: pretutindeni marinarii de ispravă sunt rari. Vorbea italiana ca un toscan, spaniola ca un copil al Vechii Castilii, ar fi trăit liber, fericit, cu Mercédès şi cu tatăl său, căci tatăl său ar fi venit după el, în timp ce acum era prizonier închis în Castelul If, în închisoarea din care nu se putea ieşi, neştiind ce se va întâmpla cu părintele sau, cu Mercédès şi toate astea, pentru că crezuse în cuvântul lui Villefort. Îi venea să înnebunească. De aceea Dantès se zvârcolea furios pe paiele proaspete, care îi fuseseră aduse de temnicer.

A doua zi, la aceeaşi oră, temnicerul reintră.

— Ei, îl întrebă acesta. Eşti mai cuminte astăzi decât ieri?

Dantès nu răspunse.

— Haida, de, îi spuse acesta, puţin curaj. Doreşti ceva care să-mi stea în putinţă? Hai, spune!

— Doresc să vorbesc cu guvernatorul.

— Eh, exclamă temnicerul cu enervare, ţi-am mai spus că asta e cu neputinţă.

— De ce-i cu neputinţă?

— Pentru că, prin regulamentul închisorii, un prizonier n-are dreptul să ceară aşa ceva.

— Dar ce-i permis aici? întrebă Dantès.

— O hrană mai bună cu plată, plimbarea şi câteodată cărţi.

— N-am nevoie de cărţi, n-am nici un chef să mă plimb şi găsesc că hrana este bună. Astfel că nu vreau decât un lucru: să-l văd pe guvernator.

— Dacă îmi baţi capul repetând mereu acelaşi lucru, glăsui temnicerul, nu-ţi mai aduc mâncare.

— Ei, şi? spuse Dantès. Dacă nu-mi mai aduci de mâncare, am să mor de foame, atâta tot.

Accentul cu care Dantès rosti cuvintele acestea dovedi temnicerului că prizonierul său ar fi fericit să moară. De aceea, întrucât orice prizonier înseamnă un câştig de aproximativ 50 de centime pe zi pentru temnicerul său, acesta cugetă la deficitul care ar rezulta pentru el prin moartea arestatului, astfel că reluă cu ton mai blând:

— Ascultă, ceea ce doreşti dumneata este cu neputinţă. Nu mai cere, căci nu s-a mai pomenit ca, la cererea deţinutului, guvernatorul să vină în camera acestuia. Fii cuminte, ţi se va îngădui plimbarea şi s-ar putea ca, într-o zi, în timp ce ai să te plimbi, guvernatorul să treacă. Te vei adresa atunci lui, dacă o să vrea să-ţi răspundă, îl priveşte.

— Dar, întrebă Dantès, cât am să aştept până ce întâmplarea se va produce?

— Eh, glăsui temnicerul, o lună, trei luni, şase luni, poate un an.

— E prea mult, exclamă Dantès; vreau să-l văd numaidecât.

— Nu te lăsa obsedat de o singură dorinţă pe care e imposibil să o îndeplineşti, glăsui temnicerul; altminteri, până în cincisprezece zile, ai să înnebuneşti.

— Crezi? îl întrebă Dantès.

— Da, vei fi nebun. Aşa începe totdeauna nebunia. Avem un exemplu aici: oferind întruna guvernatorului un milion ca să-l pună în libertate, creierul abatelui care locuia în odaia aceasta înaintea dumitale s-a scrântit.

— Şi de când a părăsit odaia asta?

— De doi ani.

— L-au pus în libertate?

— Nu, l-au băgat la carceră.

— Ascultă, spuse Dantès, eu nu sunt abate şi nu sunt nebun. Poate că am să devin dar, din nefericire, în ceasul de faţă am încă judecata întreagă: îţi