— Care?

— N-am să-ţi promit un milion, căci n-am să ţi-l pot da. Dar am să-ţi ofer o sută de taleri dacă vrei, când ai să mergi cu prima ocazie la Marsilia, să cobori până la Catalani şi să dai o scrisoare unei fete pe care o cheamă Mercédès; nici măcar o scrisoare, doar două rânduri.

— Dacă duc aceste două rânduri şi sunt descoperit, îmi pierd locul care face o mie de lire pe an, fără să mai pun la socoteală beneficiile şi hrana; vezi deci că aş fi un mare nătărău riscând o mie de lire ca să câştig trei sute.

— Ei, bine, spuse Dantès, ascultă şi ia aminte: dacă refuzi să duci fetei două rânduri sau măcar s-o înştiinţezi că sunt aici, am să te pândesc într-o zi dinapoia uşii şi, în momentul când intri, am să-ţi zdrobesc capul cu scăunelul ăsta.

— Mă ameninţi? exclamă temnicerul, făcând un pas înapoi şi luând poziţie de apărare; nu zău, ţi se sminteşte capul. Abatele a început ca dumneata, aşa că, în trei zile ai să fii nebun de legat ca şi el. Noroc că în castelul If există carcere.

Dantès luă scăunelul şi îl învârti pe după cap.

— Bine, bine, glăsui temnicerul; dacă vrei neapărat, o să-l înştiinţez pe guvernator.

— Bravo, spuse Dantès, punând jos scăunelul şi aşezându-se pe el cu capul plecat, cu ochii rătăciţi, ca şi cum devenise cu adevărat nebun.

Temnicerul ieşi, dar în clipa următoare se înapoie cu patru soldaţi şi cu un caporal.

— Din ordinul guvernatorului, spune el, coborâţi-l pe prizonier la etajul de dedesubt.

— Adică la carceră? glăsui caporalul.

— La carceră: nebunii trebuie puşi cu nebunii.

Cei patru soldaţi îl apucară pe Dantès, care căzu într-un fel de apatie, şi-i urmă fără împotrivire.

Îl siliră să coboare cincisprezece trepte şi deschiseră uşa unei carcere, în care el intră murmurând:

— Are dreptate, nebunii trebuie puşi cu nebunii.

Uşa se închise şi Dantès merse înainte cu mâinile întinse, până când simţi zidul. Atunci se aşeză într-un ungher şi rămase nemişcat, în timp ce ochii, obişnuindu-se treptat-treptat cu întunericul, începeau să distingă obiectele.

Temnicerul avea dreptate: mai lipsea foarte puţin ca Dantès să înnebunească.

Capitolul IX   Seara de logodnă

Precum am spus, Villefort se îndreptase iarăşi spre piaţa Grand- Cours şi, reintrând în casa doamnei de Saint-Méran, îi găsi pe musafirii pe care îi lăsase la masă în salon, la cafea.

Renée îl aştepta cu o nerăbdare împărtăşită de toată societatea. De aceea fu primit cu exclamaţii generale:

— Ei, tăietorule de capete, stâlp al statului, Brutus regalist, exclamă unul, ce este? spune.

— Suntem ameninţaţi cumva de un nou regim al teroarei? întrebă altul.

— Căpcăunul din Corsica a ieşit oare din caverna lui? întrebă al treilea.

— Doamnă marchiză, spuse Villefort, apropiindu-se de viitoarea soacră, am venit să vă rog să mă scuzaţi că sunt nevoit să vă părăsesc astfel... Domnule marchiz, aş putea să am onoarea de a vă spune două cuvinte în particular?

— Va să zică e ceva cu adevărat grav? întrebă marchiza, observând norul care întuneca fruntea lui Villefort.

— Atât de grav, încât sunt silit să-mi iau concediu de la dumneavoastră pentru câteva zile. Vezi, prin urmare, continuă el, întorcându-se spre Renée, cât de gravă e situaţia.

— Pleci, domnule? exclamă Renée, incapabilă să-şi ascundă emoţia pe care i-o pricinuia neaşteptata veste.

— Vai, da, domnişoară, răspunse Villefort, trebuie.

— Şi unde te duci? întrebă marchiza.

— Secretul justiţiei, doamnă. Totuşi, dacă cineva de aici are comisioa-ne pentru Paris, un prieten al meu va pleca astă seară şi îşi va lua cu plăcere această sarcină.

Musafirii se priviră între ei.

— Mi-ai cerut să stăm un moment de vorbă? întrebă marchizul.

— Da, să trecem în cabinetul dumneavoastră, vă rog.

Marchizul îl luă pe Villefort de braţ şi ieşi cu el.

— Ei, ce e? vorbeşte! glăsui marchizul când ajunse în cabinetul său.

— S-au petrecut lucruri pe care le cred de cea mai mare gravitate şi care reclamă plecarea mea îndată la Paris. Acum, marchize, scuză-mi in-discreţia şi brutalitatea întrebării: ai rente de stat?

— Toată averea mea este în efecte. Vreo 600-700 de mii de franci

— Ei bine, vinde-le, marchize, vinde-le, căci altminteri eşti ruinat.

— Dar cum vrei să le vând de aici?

— Ai un agent de schimb, nu-i aşa?

— Da.

— Dă-mi o scrisoare pentru el şi să le vândă fără să piardă un minut, o secundă; poate că şi aşa am să ajung prea târziu.

— Drace, să nu pierdem timpul! glăsui marchizul.

Se aşeză la masă şi scrise o scrisoare agentului său de schimb, ordonându-i să vândă neapărat.

— Acum, că am scrisoarea, spuse Villefort, împăturind-o cu grijă în portofel, îmi mai trebuie una.

— Pentru cine?

— Pentru rege.

— Pentru rege?

— Da.

— Dar nu cutez să-i scriu aşa, deodată, Maiestăţii Sale.

— De aceea nici nu-ţi cer dumitale să-i scrii şi te însărcinez să-i ceri domnului de Salvieux. Trebuie să-mi dea o scrisoare cu ajutorul căreia să pot pătrunde la Maiestatea Sa, fără a fi supus tuturor formalităţilor de audienţă care mă pot face să pierd un timp preţios.

— Dar nu-l ai pe ministrul Justiţiei, care este liber să intre oricând la Tuileries şi prin mijlocirea căruia poţi să ajungi, fie zi, fie noapte, la rege?

— Da, fără îndoială, dar este inutil să împart cu altcineva meritul noutăţii pe care i-o duc. Înţelegi? Ministrul Justiţiei m-ar pune în mod firesc pe al doilea plan şi mi-ar răpi tot beneficiul afacerii. Nu-ţi spun decât un lucru, marchize: cariera mea este asigurată dacă ajung primul la Tuileries, căci îi voi face regelui un serviciu pe care el nu va putea să-l uite.

— În cazul acesta, dragul meu, du-te şi fă-ţi bagajul. Eu îl chem pe Salvieux şi-l pun să scrie scrisoarea, care îţi va servi de liberă trecere.

— Bine, nu pierde timp, căci într-un sfert de oră trebuie să fiu în trăsură.

— Spune trăsurii să oprească în faţa porţii.

— Nici vorbă. Mă vei scuza faţă de marchiză, nu-i aşa? Şi faţă de domnişoara de Saint-Méran, pe care o părăsesc într-o astfel de zi cu un regret profund.

— Le vei găsi pe amândouă în cabinetul meu şi ai să poţi să-ţi iei rămas bun de la