— Îţi mulţumesc de o sută de ori. Ocupă-te de scrisoare.

Marchizul sună; apăru un lacheu.

— Spune-i contelui de Salvieux că îl aştept... Acum pleacă, urmă marchizul, adresându-se lui Villefort.

— Bun, mă întorc imediat.

Şi Villefort ieşi în goană. Dar la uşă se gândi că un substitut de procuror regal, care ar fi văzut mergând cu paşi iuţi, riscă să tulbure odihna unui oraş întreg. Îşi reluă deci mersul obişnuit, care era cât se poate de magistral

Zări la uşa sa, în umbră, o fantomă albă, care îl aştepta nemişcată.

Era frumoasa fată catalană care, neavând veşti de la Edmond, se furişase pe înnoptate din Pharo, pentru a veni să afle cauza arestării logodnicului ei.

La apropierea lui Villefort, ea se desprinse de zidul lângă care stătea rezemată şi-i tăie drumul. Dantès îi vorbise substitutului despre logodnica sa, astfel că Mercédès n-avu nevoie să spună cine este, pentru ca Villefort s-o recunoască. Fu surprins de frumuseţea şi demnitatea femeii, iar când ea îl întrebă ce a devenit iubitul ei, lui i se păru că el e acuzatul şi ea judecătorul.

— Omul despre care vorbeşti, spuse Villefort răstit, este foarte vinovat şi nu pot să fac nimic pentru el, domnişoară.

Mercédès scoase un suspin, dar când Villefort încercă să treacă mai departe, ea îl opri din nou.

— Dar cel puţin unde este, întrebă ea, ca să mă pot interesa dacă e mort sau viu?

— Nu ştiu. Nu-mi mai aparţine, răspunse Villefort.

Stânjenit de privirea curată şi de atitudinea imploratoare a fetei, el o respinse pe Mercédès şi intră închizând repede uşa, ca pentru a lăsa afară durerea ce i se aducea.

Dar durerea nu se lăsă respinsă astfel. Asemenea săgeţii mortale despre care vorbeşte Virgiliu, omul rănit o ia cu el. Villefort intră, închise uşa, dar, când ajunse în salon, picioarele îl părăsiră; scoase un oftat, care se-măna cu un hohot de plâns şi căzu într-un jilţ.

Atunci, în adâncul inimii lui bolnave, încolţi primul grăunte al unui ulcer ucigător. Omul pe care îl sacrifica ambiţiei sale, inocentul care plătea pentru părintele culpabil, i se arătă, palid şi ameninţător, de mână cu logodnica sa, palidă ca şi el. Şi cu ei odată veni remuşcarea. Nu remuşcarea care îl face pe bolnav să zvâcnească asemenea oamenilor cuprinşi de furii, despre care vorbeşte literatura antichităţii, ci zgomotul surd şi dureros care, în anumite momente, loveşte inima, rănind-o cu amintirea unei acţiuni trecute, rană ale cărei dureri sfâşietoare sapă un rău ce merge, adâncindu-se, până la moarte.

Îşi făcu loc atunci, în sufletul lui Villefort, încă o clipă de şovăială. Ceruse în multe rânduri, fără altă emoţie decât aceea provocată de lupta judecătorului cu acuzatul, pedeapsa cu moartea în contra arestaţilor. Iar condamnaţii aceştia, executaţi graţie fulgerătoarei lui elocvenţe, care cucerise sau pe judecători, sau pe juraţi, nu lăsaseră nici măcar un nor pe fruntea sa, căci erau vinovaţi, sau cel puţin aşa îi credea Villefort.

De data aceasta, însă, era altceva: aplicase pedeapsa închisorii pe viaţă unui nevinovat, unui nevinovat care era pe cale de a fi fericit şi căruia îi distrugea nu numai libertatea, dar şi fericirea. De astă dată el nu mai era judecător, era călău.

Simţea, gândindu-se, zvâcnetul surd, pe care l-am descris şi care pâ-nă atunci îi era necunoscut, răsunând în adâncul inimii sale şi năpădindu-i pieptul cu temeri vagi. La fel, printr-o suferinţă violentă, instinctivă, este înştiinţat rănitul, care nu-şi va apropia niciodată, fără să tremure, de-getul de rana căscată, sângerândă, mai înainte ca ea să fie închisă.

Dar rana primită de Villefort era dintre acelea care nu se închid, sau care nu se închid decât pentru a se deschide mai sângerânde şi mai dureroase decât înainte.

Dacă, în momentul acesta, glasul blând al lui Renée ar fi răsunat la urechea lui, cerându-i graţie; dacă frumoasa Mercédès ar fi intrat spunându-i: "În numele Domnului, care ne priveşte şi ne judecă, dă-mi-l pe logod-nicul meu"; da, fruntea aceasta, încovoiată pe jumătate sub imperiul nece-sităţii, s-ar fi plecat cu totul, iar mâinile-i îngheţate ar fi semnat desigur, cu orice risc, ordinul de punere în libertate a lui Dantès; însă nici un glas nu murmură în tăcere, iar uşa nu se deschise decât pentru ca valetul lui Villefort să intre şi să spună că erau înhămaţi caii la caleaşcă.

Villefort se ridică, sau, mai bine zis, ţâşni ca un om care biruie într-o luptă lăuntrică. Alergă la dulap, turnă în buzunare tot aurul dintr-unul din sertare, se învârti într-o clipă înspăimântat prin cameră, cu mâna pe frunte, articulând cuvinte fără şir; apoi, în sfârşit simţind că valetul îi pusese mantaua pe umeri, ieşi, se năpusti în trăsură şi porunci cu glas scurt să-l ducă în strada Grand-Cours la domnul de Saint-Méran.

Nefericitul Dantès era condamnat.

Aşa cum domnul de Saint-Méran făgăduise, Villefort găsi în cabinet pe marchiză şi pe Renée. Zărind-o pe Renée, tânărul tresări, căci i se păru că ea îi va cere din nou libertatea lui Dantès. Dar, vai, se impune să spunem, spre ruşinea egoismului nostru, frumoasa fată nu era preocupată de-cât de un lucru: de plecarea lui Villefort.

Îl iubea pe Villefort, iar Villefort pleca în momentul când trebuia să-i devină soţ. Villefort nu putea spune când va reveni, astfel că Renée, în loc să-l deplângă pe Dantès, îl blestema pe omul care, prin fapta lui, o despărţea de logodnicul ei.

Ce trebuia să spună Mercédès?

Biata Mercédès îl găsise în colţul străzii Loge pe Fernand, care o urmărise. Se înapoiase la Catalani şi, epuizată, deznădăjduită, se trântise pe pat. Fernand îngenunchease dinaintea patului şi, strângându-i mâna îngheţată, pe care Mercédès nu se gândea s-o retragă, o acoperea cu sărutări aprinse, pe care Mercédès nu le simţea.

Ea petrecu noaptea astfel. Lampa se stinse când nu mai avu ulei. Fata nu văzu întunericul, aşa cum nu văzuse lumina, iar ziua reveni fără ca ea s-o vadă.

Durerea puse dinaintea ochilor ei un văl care nu-i îngăduia să-l vadă decât pe Edmond.

— A, tu eşti aici? spuse ea, în sfârşit, întorcându-se spre Fernand.

— Nu te-am părăsit de ieri, răspunse Fernand cu un suspin dureros.

Domnul Morrel nu se dăduse bătut; aflase că, după interogatoriu, Dantès a fost dus la închisoare. Alergase