atunci la toţi prietenii săi, se prezentase persoanelor din Marsilia care puteau să aibă influenţă, dar zvonul se şi răspândise că tânărul a fost arestat, ca agent bonapartist, iar pentru că, în epoca aceea, chiar cei mai cutezători priveau ca un vis smintit orice încercare a lui Napoleon de a reveni pe tron, el nu găsise decât răceală, temere sau refuz, pretutindeni. Se înapoiase acasă deznădăjduit, mărturisindu-şi că situaţia era gravă şi că nimeni nu-i putea veni în ajutor.

La rându-i, Caderousse era foarte neliniştit şi foarte frământat: în loc să iasă, aşa cum făcuse domnul Morrel, în loc să încerce ceva în favoarea lui Dantès, pentru care de altminteri nu putea face nimic, el se închisese cu două sticle de vin, încercând să-şi înece neliniştea în beţie. Dar, în starea de spirit în care se afla, două sticle erau prea puţin, pentru a-i întuneca judecata. Rămăsese deci, prea beat ca să plece după alt vin, nu îndeajuns de beat pentru ca beţia să-i fi stins amintirile, aşezat în faţa sticlelor goale, cu coatele pe o masă schiloadă, privind cum dansează în răsfrângerea lumânării cu feştila lungă, toate acele spectre pe care Hoffmann le-a semănat pe manuscrisele sale umezite de punch, ca o pulbere neagră şi fantastică.

Numai Danglars nu era nici frământat, nici neliniştit. Danglars era chiar voios, căci se răzbunase pe un duşman şi-şi asigurase, pe bordul "Faraonului", locul pe care se temea că-l va pierde. Danglars era dintre oamenii aceia ai calculului, care se nasc cu o pană dinapoia urechii şi cu o călimară în locul inimii. Totul era pentru el, în lume, scădere sau înmulţire, iar o cifră i se părea mult mai preţioasă decât un om, când cifra putea să sporească totalul pe care omul îl putea scădea.

Prin urmare, Danglars se culcase la ora obişnuită şi dormea liniştit.

După ce primise scrisoarea domnului de Salvieux, Villefort o sărutase pe Renée pe ambii obraji, sărutase mâna doamnei de Saint-Méran, o strânsese pe a marchizului şi gonea acum cu trăsura pe drumul spre Aix.

Bătrânul Dantès se stingea de durere şi de nelinişte.

Despre Edmond, ştim ce a devenit.

 

 

Capitolul X   Micul cabinet de la Tuileries

 

 

Să-l lăsăm pe Villefort pe drumul Parisului, unde, graţie celor trei cai pe care îi plăteşte, străbate distanţele în goana mare şi să pătrundem prin cele două sau trei saloane de dinainte, în cabinetul mic de la Tuileries, cu fereastra zăbrelită, cunoscută îndeajuns de bine, deoarece fusese cabinetul favorit al lui Napoleon şi al lui Ludovic al XVIII-lea, iar astăzi aparţine lui Louis-Philippe.

În cabinetul acesta, aşezat la o masă de nuc, adusă din Hartwell şi pe care, printr-una din acele manii familiare marilor personaje, o îndrăgea în mod special, regele Ludovic al XVIII-lea asculta distrat pe un bărbat între 50 şi 52 ani, cu păr cărunt, cu figura aristocratică şi cu îmbrăcăminte îngrijită, făcând între timp însemnări pe marginea unui volum de Horaţiu, ― ediţia Gryphius, destul de incorectă, deşi preţuită, ― şi care se preta mult pătrunzătoarelor observaţii filologice ale Maiestăţii sale.

— Spui, prin urmare, domnule... glăsui regele.

— Că sunt cum nu se poate mai îngrijorat, sire.

— Serios? Nu cumva ai visat şapte vaci grase şi şapte vaci slabe?

— Nu, sire, căci asta nu ne-ar anunţa decât şapte ani de belşug şi şapte ani de secetă, iar cu un rege prevăzător cum este Maiestatea voastră, seceta nu poate inspira temeri.

— Despre ce alt flagel este atunci vorba, dragă Blacas?

— Sire, cred, am toate motivele să cred că o furtună se pregăteşte la Sud.

— Scumpul meu duce, răspunse Ludovic al XVIII-lea, eu cred că eşti rău informat şi, dimpotrivă, ştiu sigur că timpul este foarte frumos în partea aceea.

Deşi om de spirit, Ludovic al XVIII-lea iubea gluma ieftină.

— Sire, glăsui domnul de Blacas, chiar dacă n-ar fi vorba decât să liniştiţi un servitor fidel, n-ar putea Maiestatea voastră să trimită în Languedoc, în Provenţa şi în Dauphiné oameni siguri, care să-i facă un raport asupra spiritului acestor trei provincii?

— Conimus surdis{4}, răspunse regele, continuând să-şi adnoteze ediţia din Horaţiu.

— Sire, răspunse curteanul râzând, ca să arate că înţelege emistihul poetului, Maiestatea voastră poate să aibă absolută dreptate, bizuindu-se pe bunul simţ al Franţei, eu cred însă că nu mă înşel cu totul, temându-mă de vreo tentativă disperată.

— Din partea cui?

— Din partea lui Bonaparte, sau cel puţin a partidului său.

— Dragă Blacas, cu obsesiile dumitale, mă împiedici să lucrez, glăsui regele.

— Iar pe mine, sire, cu siguranţă dumneavoastră mă împiedicaţi să dorm.

— Aşteaptă, dragul meu, aşteaptă, am o notă admirabilă pentru Pastor quum traheret{5}. Aşteaptă şi vei continua pe urmă.

Se aşternu o clipă de tăcere în timpul căreia Ludovic al XVIII-lea scrise, cu o scriere foarte măruntă, o notă nouă în marginea Horaţiului său. Apoi:

— Continuă, scumpul meu duce, spuse el, ridicându-se, cu aerul satisfăcut al unui om care crede că a avut o idee, atunci când a comentat ideea altuia. Continuă, te-ascult.

— Sire, spuse Blacas, care nădăjduise o clipă că-l va confisca pe Villefort în folosul său, mă văd în situaţia de a vă spune că nu simple zvonuri lipsite de temei, nu simple vorbe în vânt mă neliniştesc. Un om cu judecată, vrednic de toată încrederea mea şi însărcinat de mine cu supravegherea Sudului (ducele şovăi, rostind cuvintele acestea), a sosit, spunându-mi: "Un mare pericol îl ameninţă pe rege". Atunci am alergat, sire.

— Mala ducis avi domum{6}, continuă Ludovic al XVIII-lea, adnotând.

— Maiestatea voastră îmi porunceşte să nu mai stărui asupra acestui subiect?

— Nu, dragă duce, dar întinde mâna.

— Care?

— Pe care o vrei, colo la stânga.

— Aici, sire?

— Eu îţi spun la stânga şi dumneata cauţi la dreapta. La stânga mea vreau să spun. Acolo, aşa! Ai să găseşti raportul ministrului poliţiei cu data de ieri... Dar uite-l chiar pe domnul Dandré... Nu-i aşa că vrei să spui: domnul Dandré? întrerupse Ludovic al XVIII-lea, adresându-se uşierului care venea într-adevăr să-l anunţe pe ministrul poliţiei.

— Da, sire, domnul baron Dandré, glăsui uşierul.

— Exact, baron, urmă Ludovic al XVIII-lea, cu un zâmbet imperceptibil. Intră, baroane şi