povesteşte ducelui ultimele noutăţi pe care le ştii cu privire la domnul de Bonaparte. Nu ne ascunde nimic asupra situaţiei, oricât ar fi de gravă. Spune, insula Elba e oare un vulcan şi o să vedem ţâşnind de-acolo războiul învăpăiat, zburlit: bella, horrida bella{7}?

Domnul Dandré se legăna foarte graţios pe spătarul unui jilţ, de care îşi sprijinea mâinile şi zise:

— A binevoit Maiestatea voastră să consulte raportul de ieri?

— Da, da. Dar spune-i şi ducelui, care nu-l poate găsi, ce cuprindea raportul. Istoriseşte-i în amănunt ce face pe insula lui, uzurpatorul.

— Domnule, glăsui baronul, adresându-se ducelui, toţi servitorii Maiestăţii sale au dreptul să se felicite pentru ştirile recente care ne vin de pe insula Elba. Bonaparte...

Domnul Dandré îl privi pe Ludovic al XVIII-lea care, ocupat cu scrisul unei note, nici nu înalţă capul.

— Bonaparte, continuă baronul, se plictiseşte de moarte. El stă zile întregi privind cum lucrează minerii săi din Porto-Longone.

— Şi se scarpină ca să-i treacă urâtul, glăsui regele.

— Se scarpină? întrebă ducele. Ce vrea să spună Maiestatea voastră?

— Ei, da, scumpul meu duce, uiţi că marele om, eroul, semizeul, e atins de o boală de piele care îl mistuie: prurigo.

— Mai mult decât atât, domnule, duce, continuă ministrul poliţiei, suntem aproape siguri că în scurtă vreme uzurpatorul va fi nebun.

— Nebun?

— Nebun de legat: mintea îi slăbeşte, uneori plânge cu lacrimi fierbinţi, sau râde în hohote; alteori stă ceasuri întregi pe ţărm, zvârlind pietre în apă, iar când piatra a făcut cinci-şase rotocoale, pare tot aşa de mulţumit ca şi cum ar fi câştigat un alt Marengo sau un alt Austerlitz. Acestea, veţi recunoaşte, sunt semne de nebunie.

— Sau de înţelepciune, domnule baron, sau de înţelepciune, glăsui Ludovic al XVIII-lea râzând. Marii căpitani ai antichităţii se distrau zvârlind pietre în mare. Vezi-l pe Plutarh în viaţa lui Scipio Africanul.

Domnul de Blacas rămase visător faţă de nepăsarea ambilor. Villefort, care nu voise să-i spună totul, pentru a răpi altcineva întregul beneficiu al secretului său, îi spusese totuşi destul ca să-l neliniştească grav.

— Haide, haide, Dandré, spuse Ludovic al XVIII-lea, Blacas nu-i convins încă. Treci la convertirea uzurpatorului.

Ministrul poliţiei se înclină.

— Convertirea uzurpatorului? murmură ducele, uitându-se la rege şi la Dandré, care alternau ca doi păstori din Virgiliu. Uzurpatorul e convertit?

— Absolut, scumpul meu duce, la bunele principii. Explică-i, baroane.

— Iată ce este, domnule duce, spuse ministrul cu cea mai mare seriozitate. De curând Napoleon şi-a trecut oamenii în revistă şi deoarece doi sau trei dintre răcanii lui bătrâni, cum îi numeşte el, manifestau dorinţa de a se înapoia în Franţa, el le-a dat libertate, îndemnându-i să-l servească pe regele lor bun. Acestea au fost propriile lui cuvinte, domnule duce, ţi-o spun cu certitudine.

— Ei, Blacas, ce spui? glăsui triumfător regele, încetând o clipă cercetarea voluminosului tom deschis în faţa sa.

— Spun, sire, că ori domnul ministru al poliţiei, ori noi ne înşelăm. Dar, pentru că e cu neputinţă ca ministrul poliţiei să se înşele, deoarece el are în pază siguranţa şi onoarea Maiestăţii voastre, probabil că greşesc eu. Totuşi, sire, în locul Maiestăţii voastre, aş vrea să cercetez persoana despre care i-am vorbit. Voi stărui chiar ca Maiestatea voastră să-i facă onoarea aceasta.

— Cu plăcere, duce, voi primi pe oricine vei vrea sub auspiciile dumitale; dar vreau să-l primesc cu armele în mână. Domnule ministru, ai un raport mai recent decât acesta, căci el poartă data de 20 februarie şi suntem în 3 martie?

— Nu, sire, dar aştept unul din oră în oră. Sunt plecat de astăzi dimineaţă şi poate că, în lipsa mea, a sosit.

— Du-te la prefectură, iar dacă nu e, atunci, atunci, continuă Ludovic al XVIII-lea râzând, fabrică unul. Nu e aşa că lucrul se obişnuieşte?

— O, sire, glăsui ministrul. În privinţa aceasta, slavă Domnului, nu e nevoie să se născocească nimic. Fiecare zi acoperă birourile noastre cu denunţurile cele mai amănunţite care provin de la o mulţime de nenorociţi, ce nădăjduiesc un dram de recunoştinţă pentru serviciile pe care nu le fac, dar pe care ar vrea să le facă. Bat câmpii şi nădăjduiesc că într-o zi, vreo întâmplare neaşteptată va da prezicerilor lor aparenţa unei realităţi.

— Bun, du-te, domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea şi gândeşte-te că te aştept.

— Nu întârzii decât numai cât e necesar să mă duc şi să vin, sire. În zece minute sunt înapoi.

— Iar eu, sire, spuse domnul de Blacas, mă duc să-l caut pe mesagerul meu.

— Ia stai, ia stai, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Blacas, trebuie să-ţi schimbi armele. Îţi voi da un vultur cu aripile desfăcute, ţinând în gheare o pradă care încearcă zadarnic să-i scape, cu deviza: Tenax{8}.

— Sire, ascult, spuse domnul de Blacas, înfrângându-şi cu greu nerăbdarea.

— Aş vrea să te consult asupra pasajului acesta: Molli fugiens anhelitu{9}; ştii, e vorba de cerbul care fuge din faţa lupului. Nu eşti vânător şi mare doborâtor de lupi? Cum găseşti titlul acesta dublu de molli anhelitu?

— Admirabil, sire. Dar mesagerul meu este asemeni cerbului despre care vorbiţi, căci a făcut 220 leghe cu trăsura şi aceasta abia în trei zile.

— Păcat de osteneală şi de frământare, scumpul meu duce, când noi avem telegraful căruia nu-i trebuie decât 3-4 ore, fără ca răsuflarea lui să sufere câtuşi de puţin.

— O, sire, îl răsplătiţi rău pe bietul tânăr care vine aşa de departe şi cu atâta înflăcărare, pentru a comunica Maiestăţii voastre o înştiinţare folositoare. Vă implor să-l primiţi bine, măcar pentru domnul de Salvieux, care mi-l recomandă.

— Domnul de Salvieux, şambelanul fratelui meu?

— El.

— Într-adevăr se află la Marsilia?

— De acolo îmi scrie.

— Îţi pomeneşte şi el ceva despre conspiraţia aceasta?

— Nu, dar mi-l recomandă pe domnul de Villefort şi mă însărcinează să-l introduc la Maiestatea voastră.

— Domnul de Villefort? exclamă regele; mesagerul se numeşte domnul de Villefort?

— Da, sire.

— Şi vine din Marsilia?

— În persoană.

— De ce nu mi-ai spus numele lui numaidecât? reluă regele trădând pe figura sa un început de îngrijorare.

— Sire, îmi închipuiam că numele acesta este necunoscut Maiestăţii voastre.

— Nu, nu, Blacas. E un tânăr