Vincenzo să reducă preţul opiului., zise Joe.

— De bună seamă, replică unchiul Gino. De bună seamă, Vincenzo e om de înţeles.

Acalmia care permisese acest schimb de păreri se încheie cu o cascadă de descărcări electrice, care făceau să se cutremure văzduhul.

în răstimpul dintre două bubuituri, se auzi glasul excitat al lui Ricco.

— Unde e Don Joe ? Acum cîteva clipe a fost lîngă mine !

— Să nu fi făcut un pas greşit şi să fi căzut de pe faleză, exclamă alarmat unchiul Gino.

Ricco o luă la fugă pe cărare în jos. . Unchiul Gino se îndreptă spre fort. Umbla cu precauţie pe cărarea care şerpuia pe marginea dinţată a falezei. Nu voia să împărtăşească soarta lui Joe, care căzuse desigur în mare de la peste treizeci de metri înălţime.

La picioarele fortului îl zări pe Mircea însoţit de Sal-vatore Schira.

Neobservat de aceştia, intră în fort. Străbătu o sală în care bălăriile creşteau pînă la genunchi şi urcă o scară cu trepte pe jumătate mîncate de intemperii, care duceau într-un turn dărîmat în parte. Acolo, într-un' fel de încăpere, care servise pe vremuri drept post de observaţie, stătea Don Calo şi se uita afară printr-o largă spărtură în zid.

La apariţia unchiului Gino, se întoarse spre acesta.

— Ei ? Cum au mers treburile ?

— Perfect ! zise unchiul Gino. Perfect ! Se pare numai ca Joe a căzut de pe faleză...

Don Calo îşi ţuguie cu afectată supărare buzele grase

— Ţţţ, ţţţ, ţţţ, ce nenorocire! Unchiul Gino se apropie de el:

— Va să zică putem pleca ? zise Don Calo.

— Putem pleca, sigur că putem pleca, rînji unchiul Gino.

Deodată îşi înfipse mîinile în gîtul gras al lui Don Calo şi începu să strîngă. Degetele lui de oţel se încleştară ca o menghină în carnea roză şi moale care înconjura ca o coleretă grumazul lui Don Calo. Ochii lui Don. Calo ieşiră din orbite. Cu mîinile-i scurte şi groase, bătu spasmodic aerul. Apoi căzu în genunchi. Unchiul Gino îl împinse spre deschizătură. în aceeaşi clipă, unchiul Gino simţi o izbitură cumplită în ţeastă. Ochii i se împăien- jeniră. Dădu instinctiv drumul lui Don Calo. Apoi în jurul lui se făcu întuneric...

Cînd îşi reveni, era întins pe jos şi legat fedeleş...

Auzea confuz un glas care vorbea cu însufleţire. Tîm-plele îi zvîcneau. Apoi glasul se limpezi, devenind inteligibil. Recunoscu vocea lui Balestrere, omul lui Don Calo.

— L-am văzut cu ochii mei cînd 1-a îmbrîncit pe Joe, aruncîndu-l de pe faleză. Apoi l-am urmărit. Voiam să văd ce are de gînd să facă. Cînd am băgat de seamă că trece pe lîngă Don Vicenzo şi pe lîngă Salvatore, ferin-du- se să le atragă atenţia, am înţeles că pune ceva la cale. Nu mi-am închipuit totuşi că avea de gînd să vă ucidă, Don Calo.

Don Calo îşi recîştigase calmul.

Cu degetele lui albe şi grase îşi masa uşor grumazul.

— De mult îl supravegheam şi eu, spuse el, uitîndu-se cu dispreţ la unchiul Gino. El a pus la cale fotografierea lui Vincenzo, ca să-l compromită. A vrut să mă ucidă şi pe mine, ca să scape de orice concurenţă şi să ocupe astfel fără opoziţie scaunul rămas liber prin moartea lui Don Serafino. Mă întreb dacă nu tot el i-a făcut de petrecanie şi lui Don Serafino, otrăvindu-l. Am să ordon autopsia cadavrului. Poate că şi denunţurile din ultima vreme sînt opera lui. Am să aflu...

Se întoarse spre Lucky Balestrere.

— Fă-ţi datoria, Lucky !

Vocea lui Don Calo era rece, necruţătoare. Lucky scoase din buzunarul hainei un brici.

Unchiul Gino gemu. Ştia ce-l aşteaptă. Se uită la cercul de oameni care-l înconjurau. Văzu numai figuri întunecate, duşmănoase. Erau acolo şi

Vincenzo, şi Salvatore, şi Rocco, şi Antonio, şi mulţi alţii...

Vincenzo părea cel mai emoţionat.

Lucky se plecă asupra unchiului Gino. Desfăcu briciul.

— Nu !... Nu !... se zbătu unchiul Gino. Blestemaţilor !...

Apoi urlă gutural, făcînd să răsune încăperea. Cu două mişcări iuţi, Lucky îi crestase ochii. Sîngele ţîşni în toate părţile. îi reteză apoi urechile.

— Şi acum limba, porunci Don Calo. Cine e orb, surd şi tace trăieşte o mie de ani în pace, rosti el ironic.

Mircea se întoarse cu spatele. Nu era în stare să mai asiste la scena atroce care urmă. Nu văzu cum oamenii lui Don Calo deschiseră cu forţa gura încleştată a unchiului Gino, nici cum îi scoaseră limba din gură şi nici cum i-o secţionară de la rădăcină...

Unchiul Gino leşinase.

— Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l aici, porunci Don Calo. Dacă scapă cu viaţă după sîngerarea asta, să fie de pildă tuturora acelora care ar fi ispitiţi să-i urmeze pilda.

De afară se auziră deodată împuşcături, strigăte, înjurături. Un om intră în fugă.

— Don Calo, sîntem înconjuraţi de carabinieri. Ai noştri rezistă. Auziţi !... Rafalele de împuşcături se înteţeau. Don Calo aruncă o privire furioasă asupra celor din încăpere.

— Iar am fost trădaţi. Mîine însă aflu eu cine e trădătorul. Porni grăbit spre scară.

— Cunosc un drum pe unde putem ieşi din încercuire, zise Lucky. în dosul ruinelor se deschide un tunel săpat în stîncă, pe vreo două sute de metri. L-am străbătut adeseori.

Don Calo şi oamenii săi coborîră grăbiţi scările.

Mircea rămase intenţionat în urmă. Sosise momentul să-şi scoată masca şi să se predea carabinierilor. Făcuse destule servicii poliţiei. Denunţul acesta din urmă scosese din circuit o mare cantitate de stupefiante destinate să intoxice mii de oameni.

Rămase singur cu unchiul Gino, care zăcea într-o băltoacă de sînge în mijlocul încăperii. Uitaseră să-i taie legăturile.

Mircea scoase din buzunar un briceag şi tăie frînghia în mai multe locuri. Apoi ieşi, fără să se mai uite în urmă.

Cînd ajunse jos. Don Calo şi însoţitorii săi dispăruseră.

După un zid dărîmat în parte, se iviră doi carabinieri. Mircea ridică braţele.

— Om bun, rosti el, ieşind în întîmpinarea carabinierilor, om bun..,

— Parola, strigă primul carabinier.

— Moarte şi portocale ! răspunse Mircea.

*

* *

Lumina fluorescentă albastră-verzuie inunda camera de gardă vopsită în alb. aruncînd o tentă lividă pe obrazul măsliniu al doctorului Marco Solmi. Aplecat asupra