— Ştiu, ştiu, îl întrerupse Ileana cu un gest de nerăbdare, cunosc povestea: maşina, cheile, ariciul, fluturii, cerurile, le cunosc, le cunosc, nu mai e nevoie să mi le repeţi.

  Simţise cum o cuprinde indignarea şi nu se mai putuse stăpâni. „Îmi vorbeşte de flirt, îmi repetă că nu şi-a înşelat niciodată soţia, ca şi cum ar crede că nu aştept decât asta, să flirtez cu el, că aş fi chiar dispusă să mă culc cu el, doar că el încă nu s-a hotărât să-mi facă această onoare. îşi închipuie că dacă m-a sărutat o singură dată, atunci, pe stradă…”

  — Toate acestea le cunosc, le cunosc, continuă ea fără să-i dea timp să răspundă. Sunt doar două lucruri noi, de care nu mi-ai vorbit încă până acum. Unul, mai puţin interesant: că ţi se pare că s-ar putea să fii îndrăgostit de mine. Mi s-au mai făcut declaraţii de felul acesta şi le-am trecut cu vederea. Dar ai mai spus ceva, adăugă cu un zâmbet. Ai pronunţat un nume…

  — Vădastra, spuse Ştefan.

  — Exact. Ce e cu el…?

  Ştefan o privi lung, nesăţios, cu un zâmbet întristat.

  — Venisem să-ţi spun o mare taină, începu el foarte tulburat. Să nu crezi că glumesc. Să nu crezi că e atât de uşor să simţi că iubeşti cu o dragoste nouă, nemăsurată, două fiinţe, două femei.

  — Cine e acest Vădastra? îl întrerupse Ileana.

  — Vorbesc uneori cu el, pentru că nu-l cunosc şi totuşi mă simt atras de el. Poate pentru că ascunde şi el o taină. Poate pentru că mi-a fost multă vreme vecin.

  — Dar ce fel de om e acest Vădastra? îl întrerupse din nou Ileana aprinzându-şi o ţigară. Vorbeşte-mi despre el. Mă interesează…

  Ştefan o privi din nou, cu o intensitate care o intimida şi apoi se ridică brusc de pe scaun.

  — Am să-ţi povestesc, vorbi el cu un glas schimbat începând să se plimbe prin odaie. Fără să ştie, am fost confidentul lui aproape un an de zile. Acum, în ultimul timp, e confidentul meu – tot fără să ştie. îi vorbesc aşa, în gând, când mă plimb singur pe stradă… Ascultându-l, Ileana simţi deodată că inima începe să-i bată mai repede. „Sunt nebună, îşi spuse roşind. începe să-mi intre în cap că-l iubesc. Tristan şi holda…” Dar îi părea rău că nu-l lăsase să-i spună mai mult, că nu-l lăsase să-i spună cât de mult o iubeşte şi cum o iubeşte. Ştefan vorbea despre Vădastra, plimbându-se înfrigurat prin cameră, şi ea nici nu-l asculta, nici măcar nu-l privea. îşi pironise ochii pe fereastră şi fuma; „mi-a spus că e îndrăgostit de mine. E absurd, e grotesc, dar mi-a spus că e îndrăgostit de mine. Şi, din nou sărutarea aceea nesfârşită, din care se trezise zbătându-se. E îndrăgostit de mine…”

  Din fericire, intrase în acea clipă tante Alice.

  — Domnul Ştefan Viziru, îl prezentă Ileana.

  — Care Viziru eşti mata? îl întrebase Tante Alice, măsurându-l din cap până în picioare. Am cunoscut şi eu un Viziru; generalul Viziru. L-am cunoscut la Iaşi, în timpul războiului.

  — Era bunicul meu, spuse Ştefan.

  — Dar încă n-am aflat sfârşitul poveştii cu Vădastra, vorbi Ileana când, o jumătate de ceas mai târziu, Ştefan se ridicase să plece.

  — Am să mai trec eu pe-aici, să continuăm povestea, spusese Ştefan. Am să mai trec într-o zi… Are să treacă azi, presimţea uneori Ileana, şi rămânea toată ziua acasă. „Are să treacă azi…” Se surprinse într-o seară privind fără gânduri pe fereastră, privind cum cad, rar, fulgii de zăpadă şi se topesc, alunecând ca lacrimile, pe geam – şi se hotărî brusc; a doua zi plecă la Zinca. Când se întoarse, pe la începutul lui februarie, tante Alice îi spuse în treacăt:

  — A fost alaltăieri pe aici nepotul generalului Viziru. îi părea rău că nu te-a găsit. Dar spunea că are să mai treacă.

  — Nu cumva am ieşit fără cravată? o întrebă Partenie observând că Ileana îl priveşte insistent, surâzând.

  Îşi puse mâna la gât, dar fără grabă, fără emoţie.

  — Semănaţi foarte mult cu un prieten al meu, spuse Ileana. Ştefan Viziru. Cred că îl cunoaşteţi…

  — N-am avut onoarea, vorbi Partenie privind-o calm, aproape indiferent. Doar pe soţia lui am cunoscut-o în treacăt; aşa cum poţi cunoaşte pe cineva cu care ai fost logodit şaisprezece zile… Nu, mulţumesc, fără lămâie, ridică el palma ca şi cum ar fi vrut să-şi acopere ceaşca de ceai. Sunteţi prietenă cu el sau cu soţia lui? o întrebă câteva clipe în urmă.

  — Cu el, cu Ştefan, spuse Ileana simţindu-se deodată intimidată. Pe ea nu o cunosc.

  — Ah, înţeleg, vorbi Partenie, şi-şi roti din nou privirile în jurul lui. Zâmbi, şi clătină din cap, salutând o pereche tânără care ieşea.

  — E totuşi agreabil să fii invitat de o admiratoare atât de frumoasă, aici, la Nestor, vorbi el. Asta îmi ridică şi mai mult acţiunile. Cred că am înţeles bine, la telefon: aţi spus: o admiratoare…

  La Zinca, Ileana se gândise că ar putea chiar să-i propună să fie secretara lui. „Nu am nimic de făcut, i-ar fi spus, şi totuşi aş vrea să fac o muncă inteligentă. Mi-ar place, bunăoară, să fiu secretara unui coleg. De aceea v-am telefonat. Poate mă recomandaţi unui coleg. Sau poate, aveţi chiar dumneavoastră nevoie de o secretară. Ştiu să bat la maşină şi pot face corespondenţă…” Dar ascultându-l simţi deodată nevoia să-i vorbească de altceva, şi-l întrerupse brusc.

  — Voiam să vă comunic un lucru foarte interesant, vorbi ea repede. De aceea v-am telefonat. Voiam să vă comunic un subiect de roman…

  Partenie apucă, cu mare grijă, un fursec, şi-şi plecă puţin fruntea deasupra farfuriei. Nu părea surprins.