— Nu ştiu dacă aţi auzit de un domn, Vasilescu-Vădastra, continuă Ileana cu acelaşi glas precipitat. Mi-a vorbit Ştefan Viziru de el. E un om foarte interesant, plin de mistere. E chiar mai mult decât atât. E o adevărată enigmă. Nici Ştefan nu înţelege bine ce e cu el. Şi m-am gândit că aţi putea rezolva dumneavoastră enigma aceasta. Un scriitor are întotdeauna mai multă imaginaţie decât noi, ceilalţi, muritorii de rând. M-am gândit că aţi putea scrie un roman. E un subiect foarte interesant.

  …Partenie îşi mâncase fursecul fără să scoată un cuvânt, şi aproape fără s-o privească. Ileana se simţi din nou intimidată, şi cu un efort zâmbi.

  — Atâta cât am înţeles eu, reluă după o lungă pauză, cred că ar putea fi un foarte interesant subiect de roman. închipuiţi-vă un om mic, urât, şi cu un monoclu negru, care are o cameră de hotel…

  Dar în acea clipă se simţi ridicolă şi tăcu roşindu-se. Partenie continua să-şi bea ceaiul, absent; doar, la răstimpuri, îşi plimba o clipă privirile prin sală, pironindu-le apoi deasupra ceştii cu ceai. Tăcerea se prelungea, penibilă. „Trebuie să spun ceva, trebuie să-i mai spun ceva…”

  — Mai am şi un alt subiect de roman, reîncepu din nou Ileana, simţind cum o cuprinde panica. Voiam să vă spun că m-a sărutat şi pe mine. El, Viziru, m-a sărutat. Eram cu „familie nombreuse”, căci ploua, şi aşa, dintr-o dată, m-a sărutat. Nu mi-a spus nici un cuvânt, ci pur şi simplu m-a sărutat. Are obsesia asta, să sărute femeile pe stradă. E obsedat de asta. E un obsedat. Când era mic, vorbea cu fluturii şi cu guşterii. Doar cu aricii n-a ştiut niciodată să vorbească…

  Se opri, şi-şi muşcă buzele, privindu-l pe Partenie, lung, aproape cu deznădejde, implorându-l.

  — Cu aricii n-a izbutit niciodată să vorbească, repetă ea în neştire. Niciodată…

  Din acea seară, Ileana nu-l mai putea ierta pe Ştefan. Din cauza lui se făcuse ridicolă. Zâmbetul caritabil al lui Partenie când se ridicase să plece, cuvintele pe care i le spusese păstrându-i lung mâna în mâna lui, înainte să i-o sărute, toate acestea i se datorau lui Ştefan. îl aştepta acum cu o crescândă, intolerabilă nerăbdare. îl vedea deja în faţa ei, vorbindu-i de Vădastra, sau de copilul lui, sau de iubirile lui – şi-şi vedea, cu voluptate, zâmbetul cu care l-ar fi întrerupt. „Domnule Viziru, i-ar fi spus, am stat mult de vorbă despre dumneata cu maestrul Partenie…” îşi întrerupea gândul. Nu, nu era exact ceea ce ar fi trebuit să-i spună. Trebuie să găsească ceva mai insolent, mai provocator. „Domnule Viziru, pentru că ai adus vorba de iubire, să-ţi spun ce crede maestrul despre dumneata şi despre fosta lui logodnică…” Nu, nu era nici asta. Altceva, mai crud, care să-l facă să sufere.

  Şi într-o după-amiază auzind soneria, se duse să deschidă, fără elan, căci ştia că tante Alice aştepta o vizită. în prag o întâmpină, parcă mai palid, cu un zâmbet întunecat, Ştefan.

  — Nu vrei să facem o plimbare?! o întrebă el. Am venit să te iau la plimbare…

  Era o zi limpede, nefiresc de caldă, de aprilie. Parcă în dimineaţa aceea sosise primăvara. Săptămâni de-a rândul fusese frig şi plouase, şi uneori, în ultimele zile ale lui martie, ninsese din plin, troienind străzile ca în toiul iernii. Apoi reîncepuseră ploile, reci, mărunte, şi zăpada se topise, murdară, noroioasă. Şi deodată, într-o singură zi, cerul se limpezise. Venise primăvara. Ştefan o aştepta acolo, în prag, zâmbind.

  — Nu pot. Tante Alice are musafiri. N-au sosit încă. Dar dacă vrei, intră o clipă… Ce-ţi face copilul? îl întrebă ea câteva clipe în urmă, pătrunzând în salon.

  Evident, asta trebuia să-i spună. Aşa trebuia să-i vorbească. Să-l întrebe de soţia şi copilul lui cu un ton degajat, politicos, oarecare. Să-l considere un cunoscut oarecare, şi el să înţeleagă repede că e cineva oarecare, pe care l-ai întâlnit în tren, sau la băi, şi cu care schimbi în treacăt câteva cuvinte atunci când îl întâlneşti întâmplător.

  — Cum se simte tânăra mamă? îl întrebă ea din nou aşezându-se în fotoliul de lângă fereastră.

  — Bine, se simte chiar foarte bine, răspunse corect Ştefan. E curios cum de a venit deodată primăvara, adăugă el, oprindu-se în mijlocul salonului şi lăsându-şi privirile să treacă, departe, pe fereastră. Păcat că nu ne putem plimba…

  Păcat, păcat. Lumina aceasta nu-l va aştepta. Aşa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. Când se despărţise de Biriş, întristat, aproape descurajat, o regăsise deodată, lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă – şi respirase adânc. „Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă şi cu fiecare clipă ne apropiem de moarte, cum spusese Biriş, cum ştia şi el, cum ştie toată lumea – dar în afară de asta mai e şi altceva. în afară de alergarea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.”

  — Păcat că nu ne putem plimba, repetă el, cu un glas scăzut, ca şi cum ar fi vorbit singur.

  Aşa îi spusese şi Ioanei, cu o jumătate de ceas mai înainte. întorcându-se din strada Măcelari, o găsi alăptând copilul. Era acolo şi sora lui, Adela. Era familia. Nu mai putea pleca să se plimbe cu Ioana, ca altădată. Şi nici măcar nu-i putea povesti vizita la Biriş, căci era şi Adela. L-ar fi întrerupt de la cele dintâi cuvinte. „Ai rămas acelaşi, i-ar fi spus. Ai un talent să descoperi oameni insipizi şi maniaci. Jeannette, s-ar fi adresat ea Ioanei, a rămas acelaşi; n-a mai evoluat din liceu. Are un talent…”

  — Cărei fericite împrejurări datoresc plăcerea acestei neprevăzute vizite?! îl întrebă târziu Ileana.

  Ştefan întoarse încet capul către ea. Avea ceva neînţeles şi tulburător în privirile lui.

  — Venisem să te iau la