asortate ca să atragă numaidecât atenţia asupra gustului delicat al tânărului filfizon. Lanţul de la ceas era scos în evidenţă, desigur, în acelaşi scop. Avea faţa palidă cu reflexe verzui, nasul mare, puţin coroiat, subţire şi neobişnuit de alb, de ai fi zis că e de porţelan. Zâmbetul pe buzele lui subţiri exprima o tristeţe delicată. Ochii mari, puţin bulbucaţi, ca de sticlă, erau de o inexpresivitate dobitocească şi totuşi până şi privirea lui tâmpă părea învăluită de o melancolie afectată; urechiu-şele subţiri şi moi erau astupate cu vată, probabil tot din delicateţe; părul lui blond-spălăeit, lung şi rar era ondulat şi pomădat. Mânuţele-i erau albe, curate, spălate fără îndoială într-o esenţă sau apă de trandafiri, iar unghiile le avea lungi, rozalii şi bine îngrijite. Era evident că aveam de-a face cu un terchea-berchea înfumurat şi răsfăţat. Vorbea voit cepeleag şi după moda cea mai nouă nu-l pronunţa pe r, îşi dădea ochii peste cap şi-i lăsa brusc în jos, suspinând şi fandosindu-se într-un chip uluitor şi mirosea de la distanţă a parfum. Mic de statură, slăbuţ şi firav, îşi făcuse, tot din fandoseală şi un mers cu totul nefiresc, socotind, probabil, că mişcarea de îndoire a genunchiului urmată de o săltare uşoară a trunchiului constituie ultimul cuvânt al graţiei. Pe scurt, omul era îmbibat de o nemaipomenită delicateţe, de fineţe şi de un sentiment extraordinar al propriei sale demnităţi. Această din urmă trăsătură, nu ştiu de ce, mi-a displăcut îndeosebi.

  — Aşadar, cravata aceasta e de nuanţă Adelaide? Am întrebat eu, privindu-l sever pe tânărul valet.

  — Exact, Adelaide, răspunse el delicat şi impasibil.

  — Dar nuanţa Frusina nu există?

  — Nu. O nuanţă ca asta nu poate să existe.

  — Şi de ce, mă rog?

  — Numele de Frusina e necuviincios.

  — Dar de ce-l socoti necuviincios?

  — Păi, se ştie: Adelaide e cel puţin un nume străin, plin de distincţie, pe când Frusina poate s-o cheme pe orice ţărancă.

  — Ce-i cu tine? Eşti nebun?

  — Nicidecum. Sunt teafăr, sănătos. Vă este permis, desigur, să-mi ziceţi cum doriţi; dar mulţi generali, ba şi conţi din capitală, erau mulţumiţi de felul cum ştiu să vorbesc.

  — Şi cum te cheamă?

  — Videpleasov.

  — Aha! Tu eşti, va să zică, Vidopleasov?

  — Exact, să trăiţi.

  — Bine, ' vedem noi; nădăjduiesc să te cunosc şi pe tine mai de aproape. „E un fel de Bedlam aici11, după cum văd”, îmi trecu prin minte, în timp ce coboram scările.

 IV

 LA CEAI.

  Ceaiul se servea în încăperea a cărei uşă largă dădea spre terasa unde-l întâlnisem pe Gavrilă. Misterioasele preziceri ale unchiului în ce priveşte felul cum voi fi primit mă nelinişteau. Tinereţea este uneori excesiv de susceptibilă, iar susceptibilitatea tinerească e aproape totdeauna cam laşă. Iată de ce m-am simţit extrem de neplăcut când, intrând în încăperea unde era adunată întreaga societate în jurul mesei, m-am împiedicat pe neaşteptate de covor şi, ca să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit sărind de la uşă tocmai până în mijlocul camerei. Ruşinat, ca şi cum mi-aş fi compromis dintr-o dată cariera, onoarea şi bunul renume, am rămas ţintuit locului, roşu ca racul, privindu-i prosteşte pe cei de faţă. Amintesc de această împrejurare, cu totul neînsemnată în fond, numai şi numai pentru că ea a avut o influenţă extraordinară asupra dispoziţiei mele sufleteşti din ziua aceea, şi, în consecinţă şi asupra raporturilor mele ulterioare cu unele personagii din această istorisire. Am vrut să fac o plecăciune de salut general, dar m-am oprit înainte de a fi încheiat gestul abia schiţat; roşind apoi şi mai tare, am alergat spre unchiul meu şi l-arh prins de mână.

  — Bună ziua, unchiule! Am articulat gâfâind, deşi avusesem intenţia să spun cu totul altceva, mult mai inteligent, dar spre consternarea mea şi mai mare, n-am rostit decât acest „bună ziua”.

  — Bună ziua, dragul meu, bună ziua, răspunse unchiul, carg în clipele acelea suferea cumplit din pricina mea, doar ne-am mai salutat o dată. Nu-ţi pierde cumpătul, flăcăule, adăugă el în şoaptă, cui nu i s-a întâmplat şi încă în ce împrejurări! Uneori îi vine omului să intre în pământ!… Iar acum… Mămico, dă-mi voie să ţi-l prezint pe acest tânăr; s-a cam fâstâcit, dar sunt sigur că o să-l îndrăgeşti. Nepotul meu, Serghei Alexandrovici, adăugă el, adresându-se tuturor.

  Înainte de a-mi continua însă relatarea, cer voie cititorului să-i prezint nominal pe toţi membrii societăţii în mijlocul căreia nimerisem. Este necesar chiar şi pentru ordinea în care se va desfăşura mai departe istorisirea mea.

  Societatea era formată din mai multe doamne şi numai doi bărbaţi, afară de mine şi de unchiul. Foma Fomici, pe care doream atât de mult să-l văd, în sfârşit şi care, după cum mi-am dat seama îndată, era stăpânul absolut al casei, strălucea prin absenţă, văduvind oarecum de lumină toată încăperea. Toţi erau posomoriţi şi îngrijoraţi. Acest lucru părea evident de la prima ochire, şi, oricât de zăpăcit şi indispus eram eu în clipele acelea, nu se putea să nu observ numaidecât că şi unchiul meu, de pildă, este aproape tot atât de indispus ca şi mine, cu toate sforţările lui de a-şi ascunde îngrijorarea sub masca unei' volubilităţi degajate. Vedeam limpede că îl apasă ceva pe inimă. Unul din domnii aflaţi acolo, un bărbat încă foarte tânăr, de vreo douăzeci şi cinci de ani, nu era altul decât acel Obnoskin, despre care pomenise mai înainte unchiul meu, lăudându-i inteligenţa şi ţinuta morală. Domnul acesta nu mi-a plăcut de loc: totul vădea la el o pretenţiozitate de prost-gust: hainele, deşi scumpe, erau cam roase şi de croială proastă; chiar şi chipul lui părea uzat; mustăţile blonde, subţiri, ca de gândac şi bărbuţa rară, crescută mai mult în smocuri, erau menite, probabil, să-i dea un aer de om independent, poate chiar şi de liber-cugetător. Îşi mijea necontenit ochii, zâmbind cu un aer studiat de o răutăcioasă ironie, se lăfăia pe scaun şi mă fixa mereu