prin lomionul său, pe care însă îl lăsa jos, ferindu-şi privirea, de îndată ce mă întorceam spre dânsul. Celălalt domn, la fel de tânăr, de vreo douăzeci şi opt de ani, era vărul meu de-al doilea • —• Mizincikov. Părea într-adevăr foarte tăcut. In tot timpul cât s-a servit ceaiul, n-a rostit nici un cuvânt, n-a schiţat măcar un zâmbet când ceilalţi râdeau; în schimb, n-am observat la el semnele omului „lovit cu leuca” despre care vorbea unchiul; dimpotrivă, privirea ochilor săi, de o nuanţă căprui-deschisă, exprima voinţă şi o oarecare fermitate de caracter. Era un tânăr destul de frumos, cu faţa oacheşă, cu părul negru lucios şi îmbrăcat foarte corect (pe socoteala unchiului, după cum am aflat mai târziu). Dintre doamne, mi-a atras privirea numaidecât domnişoara Perepeliţâna prin chipul ei extraordinar de palid şi răutăcios. Şedea lângă generăleasă – despre care vom vorbi ceva mai târziu – dar nu chiar alături, ci puţin mai în spatele ei, în semn de respect, probabil şi se apleca mereu şoptind câte ceva la urechea ocrotitoarei sale. Două sau trei femei în vârstă, din tagma dezmoşteniţilor care se oploşesc pe la casele celor avuţi, şedeau mute lângă fereastră, cu ochii aţintiţi asupra măicuţei-generălese, aşteptând ceaiul. Mi-a reţinut atenţia şi o cucoană nemaipomenit de grasă, de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată fără nici un gust, extrem de ţipător, probabil sulemenită şi cu dantura aproape inexistentă, deoarece când vorbea nu se vedeau în gura ei decât nişte cioturi înnegrite, ceea ce n-o împiedica să vorbească şi să râdă în gura mare, să facă mutre graţioase, să cocheteze, ba chiar să facă şi ochi dulci. Era gătită cu tot felul de zorzoane şi mă examina mereu prin lornion, ca şi musiu Obnoskin. Era mămica lui. Blajina mea mătuşica, Praskovia Ilinişna, turna ceaiul. Ar fi vrut, probabil, să mă îmbrăţişeze după ce nu ne văzuserăm atâta vreme şi, bineînţeles, să verse câteva lacrimi de bucurie, dar nu îndrăznea s-o facă. Totul părea lovit aici de nişte oprelişti drastice. Lângă mătuşă-mea şedea o adolescentă foarte drăguţă, de vreo cincisprezece ani, cu ochi negri, frumoşi, care mă fixau cu o curiozitate copilărească; era verişoara mea, Saşa. În sfârşit şi poate că mai mult decât toate celelalte, se distingea ca înfăţişare o doamnă stranie de tot, într-o toaletă vaporoasă de jună, deşi nu era de loc potrivită la vârsta ei de cel puţin treizeci şi cinci de ani. Avea faţa foarte slabă, palidă şi uscată, dar extrem de mobilă. Obrajii palizi se împurpurau la cea mai mică emoţie, aproape la orice mişcare. Se emoţiona necontenit, se foia pe scaun fără astâmpăr şi părea că i-ar fi fost peste putinţă să rămână liniştită măcar o clipă. Mă examina cu o curiozitate avidă, se apleca ba spre Saşenka, ba spre altă vecină, le şoptea ceva la ureche, apoi izbucnea în hohote de râs copilăresc, zglobiu şi sincer. Dar toate excentricităţile ei, spre uimirea mea, păreau să nu surprindă pe nimeni din anturajul ei, ca şi cum ar fi fost cu toţii înţeleşi în privinţa aceasta. Mi-am dat seama numaidecât că era Tatiana Ivanovna, care, după expresia unchiului meu, avea ceva fantasmagoric şi pe care i-o hărăzeau ca logodnică toţi cei ai casei, răsfăţând-o şi adulând-o pentru bogăţia ei. De altfel, mi-au plăcut ochii ei, albaştri şi blânzi, a căror privire, în pofida săgeţilor de riduri trădătoare ce se încuibaseră pe la colţuri, era atât de senină, veselă şi blândă, încât simţeai o deosebită plăcere s-o întâlneşti. Despre această Tatiana, care este una din adevăratele „eroine” ale povestirii mele, voi da mai multe amănunte ceva mai departe, căci biografia ei mi se pare interesantă. Peste câteva minute după instalarea mea la masa de ceai, intră în fugă, venind dinspre parc, un băieţaş adorabil, verişorul meu, Iliuşa, onomasticul de mâine, cu amândouă buzunarele pline de arşice şi cu o sfârlează în mână. In urma lui venea o tânără zveltă, puţin cam palidă şi obosită la faţă, dar foarte drăguţă. Cuprinse pe cei adunaţi în jurul mesei într-o privire scrutătoare, bănuitoare, chiar sfioasă, şi-o opri pentru o clipă asupra mea şi se aşeză lângă Tatiana Ivanovna. Am simţit cum mi-a tresărit pe neaşteptate inima: ghicisem că era guvernanta lui Iliuşa. Îmi aduc aminte că la apariţia ei unchiul îmi aruncă o privire fugară, se roşi, apoi, aple-cându-se, îl prinse pe Iliuşa în braţe şi veni cu el lângă mine, în-demnându-l să mă sărute. Am mai observat de asemenea că madame Obnoskina îl privi mai întâi ţintă pe unchiul, după care, cu un zâmbet batjocoritor, îşi îndreptă lomionul asupra guvernantei. Unchiul se zăpăci de tot şi, neştiind ce să facă, o îndemnă pe Să-şenka să facă cunoştinţă cu mine; dar fata se mulţumi să se ridice de pe scaun şi, în tăcere, cu o seriozitate gravă, făcu o reverenţă. Acest lucru îmi plăcu Ia ea, pentru că îi stătea bine aşa. În aceeaşi clipă, buna mea mătuşă Praskovia Ilinişna, nemaiputând să se stăpânească, îşi părăsi pentru un moment îndeletnicirea cu ceaiul şi se repezi să mă îmbrăţişeze; dar nici nu apucai să-i spun câteva vorbe, când se auzi glasul ascuţit al domnişoarei Perepeliţâna, care scârţâi cum că „Praskovia Ilinişna a uitat se vede de tot că mămiţica (generăleasa) ceruse ceai, iar dumneata • nu i-ai turnat încă, făcând-o să aştepte”; Praskovia Ilinişna a trebuit să mă părăsească îndată şi să se întoarcă în grabă la îndatoririle ei. Generăleasa, persoana cea mai importantă din întreaga societate, în faţa căreia toţi stăteau smirnă şi umblau cu respiraţia oprită, era o bătrână uscăţivă şi rea, îmbrăcată în negru; de altfel şi răutatea ei venea mai mult din cauza bătrâneţii şi pierderii totale a capacităţii mintale (şi aşa destul de sărace); înainte vreme, nu fusese decât trăsnită. Situaţia de generăleasa, zdruncinându-i mintea de tot, a făcut-o şi mai proastă şi mai îngâmfată. Când 0 apucau pandaliile, toată casa se transforma într-un infern. Supărarea şi-o manifesta în două feluri: ori se încuia într-o muţenie îndărătnică, când zile în şir nu-şi descleşta gura, tăcea cu încăpăţâ-nare, respingând, iar uneori şi trântind pe