duşumea tot ce i se aducea în faţă; ori, dimpotrivă, dădea într-o limbuţie interminabilă, exasperantă. În această a doua ipostază a felului de a-şi exterioriza supărarea, bunica – îmi era doar bunică – cădea mai întâi într-o stare de profundă tristeţe, vedea apropiindu-se sfârşitul lumii, prezicea ruinarea propriei sale gospodării, presimţea în viitor o viaţă de mizerie şi tot felul de nenorociri; inspirându-se apoi din aceste presentimente, se apuca să enumere pe degete viitoarele calamităţi, ajungând, în înverşunarea ei, să înşiruie cele mai cumplite nenorociri, la un fel de paroxism delirant. Se afla, bineînţeles, cu acest prilej, că ea prevăzuse de mult toate acestea şi tăcuse numai şi numai pentru că era mereu silită să tacă „în această casă”. „Ah, dacă mi s-ar fi arătat măcar un pic de respect, dacă aş fi fost ascultată atunci” etc. Etc.; toate acestea se debitau în exclamaţiile aprobative ale corului de protejate oploşite pe lângă ea, ale domnişoarei Perepeliţâna şi, în sfârşit, căpătau valoare de adevăr incontestabil prin glasul sentenţios al infailibilului Foma Fomici. În momentul când m-am prezentat eu, generăleasa se afla într-o criză de mânie cumplită pe care şi-o consuma, pare-se, după prima metodă şi cea mai teribilă, a muţeniei. Toată lumea o privea cu teamă. Singură Tatiana Ivanovna, căreia i se ierta absolut orice, se simţea într-o dispoziţie excelentă. Cu un aer grav, aproape solemn, unchiul mă conduse la bunica, dar ea schiţă o strâmbătură acră şi împinse cu răutate ceaşca de ceai din faţa ei.

  — A, voltijorul * acela, strecură ea printre dinţi către domnişoara Perepeliţâna.

  Această remarcă neroadă mă zăpăci definitiv. Nu pricepeam de ce mă numeşte voltijor. Dar se vede că asemenea ieşiri ţineau de firea ei. Perepeliţâna se aplecă şi-i şopti ceva la ureche, dar bă-trâna dădu furioasă din mână. Stăteam năuc, uitându-mă întrebător la unchiul meu. Toată lumea schimba priviri, iar Obnoskin se crezu dator să schiţeze şi un rânjet, ceea ce mă necăji mult.

  * Cuvânt franţuzesc scris fonetic. Corect este voltigeur – dansator pe sârmă, sau în accepţiunea dală aici: vântură-lurae…

  — Uneori vorbeşte cam aiurea, dragul meu, îmi şopti unchiul, pierzându-şi iar cumpătul, dar nu lua în seamă, n-o face din răutate. Important este că are o inimă bună.

  — Da, inima! Inima!… Răsună deodată glasul cântat al Tatianei Ivanovna, care tot timpul nu-şi luase ochii de la mine şi nu se ştie de ce nu-şi afla astâmpăr; nu era în stare să stea liniştită locului; cuvântul „inimă”, spus în şoaptă, ajunsese, probabil şi la urechea ei.

  Dar nu sfârşi vorba, deşi era evident că ar fi vrut să mai spună ceva. Fie că s-a simţit deodată stânjenită, fie din altă cauză, tăcu brusc, se roşi groaznic, se aplecă apoi repede la urechea guvernantei şi-i şopti ceva; apoi, deodată, acoperindu-şi gura cu batista, se lăsă pe speteaza scaunului şi începu să râdă ca într-o criză de isterie. Mă uitam la toţi cu nedumerire; dar spre surprinderea mea, ceilalţi rămaseră imperturbabili şi priveau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Momentul era îndeajuns de grăitor pentru a mă lămuri pe deplin în ceea ce o priveşte pe Tatiana Ivanovna. În sfârşit, mi s-a servit o ceaşcă de ceai şi mi-am recăpătat puţin calmul. Nu ştiu de ce, mi s-a părut că ar fi cazul să încep o conversaţie amabilă cu doamnele.

  — Ai avut perfectă dreptate, unchiule, prevenindu-mă adineauri de primejdia unei stângăcii, începui eu. Mărturisesc sincer – de ce aş ascunde? Urmai eu, adresând un zâmbet curtenitor doamnei Obnoskina, că până acum n-am cunoscut aproape de loc societatea doamnelor şi adineauri, când mi s-a întâmplat să am o intrare atât de stângace, avui impresia că poza mea în mijlocul încăperii era tare caraghioasă şi mă înfăţişa oarecum într-o postură de motolog. Aţi citit, desigur, Motoîogul12? Mi-am încheiat peroraţia stângace, pierzându-mi iarăşi cumpătul, roşind pentru sinceritatea mea linguşitoare şi aruncând o privire nimicitoare domnului Obnoskin, care, cu acelaşi rânjet, continua să mă examineze din cap până în picioare.

  — Întocmai, întocmai! Strigă unchiul meu cu cea mai mare însufleţire, bucurându-se sincer că discuţia se închega, în sfârşit şi că eu îmi recapăt echilibrul. Ceea ce spui tu, dragul meu, că omul poate apărea caraghios, n-ar fi încă nimic. Mă rog, s-a poticnit, s-a fâstâcit şi gata, n-ai ce face 1 Dar mie mi s-a întâmplat, dragul meu, cu prilejul debutului meu, să trântesc şi o minciună – mă crezi? Vă asigur, Anfisa Petrovna, că a fost un caz foarte interesant. Mă înscrisesem la şcoala militară şi, sosind la Moscova, m-am dus la o doamnă foarte influentă cu o scrisoare de recomandare. Era o femeie tare trufaşă, ce-i drept, dar în fond, credeţi-mă, era inimoasă şi săritoare, orice s-ar spune. Mă anunţ – sunt poftit înăuntru. Salonul era plin de lume, tot oameni cu greutate. Salut şi mă aşez pe un fotoliu. Deodată o aud întrebându-mă: „Ai vreo avere la ţară, domnule?” Ce să-i răspund? Căci de fapt n-aveam nici măcar un pui de găină. Mă zăpăcii groaznic. Toată lumea mă privea ţintă (deh, un iuncheraş!) Şi ce era dacă spuneam că n-am nici un fel de proprietăţi? Ar fi fost cinstit şi nobil, fiindcă aş fi spus adevărul. Ţi-ai găsit! „Am, zic, o sută şaptesprezece suflete.” Ce nevoie era să mai adaug şi cele şaptesprezece suflete, nici eu nu ştiu. Dacă tot mă hotărâsem să mint, trebuia cel puţin să spun o cifră rotundă, nu-i aşa? Ca peste un minut să reiasă din scrisoarea mea de recomandare că sunt gol puşcă şi că deci scornisem o minciună! Ce era de făcut? Am luat-o repede din loc, neobservat şi de atunci n-am mai călcat pe la dânsa. Căci, într-adevăr, pe atunci n-aveam nimic, nici o proprietate. Astăzi, de bine, de rău, am peste cinci sute de suflete: cele trei sute de suflete de la unchiul Afânaşi Matveici şi alte două sute plus Kapitonovka care mi-au rămas moştenire de la bunica Akulina Panfilovna, toate laolaltă fac o avere frumuşică. Dar de atunci m-am jurat