— Eu, în locul dumitale, nu m-aş fi jurat, nu se ştie ce se poate întâmpla, zise Obnoskin cu un surâs ironic.

  — Într-adevăr, niciodată nu se ştie ce i se poate întâmpla omului, confirmă cu naivitate unchiul.

  Obnoskin râse zgomotos, lăsându-se pe speteaza fotoliului; mămica lui zâmbi; chicoti tare neplăcut şi domnişoara Perepeliţâna; nu se ştie de ce, Tatiana Ivanovna izbucni iar în hohote şi chiar bătu din palme – într-un cuvânt, era limpede că unchiul meu, chiar şi în casa lui, nu se bucura de nici un fel de consideraţie. Cu ochii scânteind de mânie, Saşenka îl privea ţintă pe Obnoskin. Guvernanta roşi, rămânând cu privirea plecată. Unchiul meu părea surprins.

  — Dar ce este? Ce s-a întâmplat? Repetă el uitându-se nedumerit la cei din jur.

  În acest timp, vărul meu, Mizincikov, şedea tăcut mai deoparte şi nici nu zâmbi măcar când toată lumea se porni pe râs. Îşi bea ceaiul tacticos, contemplând filosofic întreaga societate şi, de câ-tgva gri, cuprins parcă de o plictiseală extraordinară, se apuca să fluiere, dintr-o veche deprindere, probabil, dar se oprea la timp» Obnoskin, care îl hărţuia pe unchiul şi încerca să se lege şi de mine, părea că nici nu îndrăzneşte să întoarcă ochii spre Mizincikov. Am observat de asemenea că taciturnul meu verişor mă privi de câteva ori cu vădită curiozitate, dorind parcă să se dumirească ce fel de om sunt eu.

  — Sunt sigură, monsieur Serge – aşa te cheamă, mi se pare?

  — Ciripi deodată doamna Obnoskina, sunt absolut sigură că dumneata acolo la Petersburg nu prea erai un admirator al femeilor. Ştiu foarte bine că numeroşi tineri de acolo evită societatea doamnelor. Dar toţi aceştia, după părerea mea, sunt nişte liber-pansişti. Nu accept să văd în asta decât un liber-pansism de neiertat. Şi, drept să-ţi spun, mă miră mult, da, tinere domn, mă miră…!

  — N-am frecventat niciodată societatea, am răspuns eu cu o însufleţire neaşteptată. Dar eu aşa cred, că de fapt n-are nici o importanţă… Am trăit, adică, în general, am stat cu chirie… Dar n-are nici o importanţă, vă asigur. De aci încolo voi căuta să fac cunoştinţe; până în prezent, însă, am dus o viaţă retrasă…

  — S-a dedicat ştiinţei, interveni unchiul cu aer plin de importanţă.

  — Ah, unchiule, veşnic cu ştiinţele dumitale!… Închipuiţi-vă, am continuat eu pe un ton foarte degajat de data aceasta şi cu acelaşi zâmbet amabil către doamna Obnoskina, nepreţuitul meu unchi e atât de pasionat de ştiinţă, încât a descoperit undeva pe drum un miraculos practician al ştiinţei filozoficeşti, pe domnul Korovkin; şi primul cuvânt cu care m-a întâmpinat după atâţia ani de despărţire a fost că îl aşteaptă pe acest fenomenal făcător de minuni cu o nerăbdare aproape înfrigurată… Din dragoste pentru ştiinţă, bineînţeles…

  Şi am început să râd chicotit, crezând că voi provoca hazul general prin arguţia mea spirituală.

  — Ce spune? Despre cine e vorba? O întrebă generăleasa cu asprime pe domnişoara Perepeliţâna.

  — Egor Uici a invitat nişte oaspeţi, nişte savanţi; umblă pe drumuri şi-i adună, raportă cu voluptate Perepeliţâna. Unchiul se simţi extrem de încurcat.

  — Ah, da! Uitasem de tot! Strigă el aruncându-mi o privare plină de reproş, îl aştept pe Korovkin. Un savant, un om caje va. Intra în istorie., Aci vorba-i pieri de pe buze. Generăleasa dădu din mână şi de data aceasta cu atâta îndemânare, încât atinse ceaşca care se rostogoli de pe masă şi se sparse. Se iscă o tulburare generală.

  — Aşa face totdeauna, oînd se supără, numaidecât trânteşte ceva jos, îmi şopti unchiul jenat. Şi numai când e tare supărată… Fă-te că nu vezi, dragul meu, întoarce-ţi privirea în altă parte. Ce rost avea să aduci vorba despre Korovkin…?

  Dar şi fără îndemnul lui mă uitam în altă parte, căci în clipa aceea am întâlnit privirea guvernantei în care mi se păru că citesc o dojana mută sau, poate şi dispreţ; în orice caz, obrajii ei palizi se împurpurară de indignare. Nu mi-a fost greu să ghicesc că prin dorinţa mea meschină şi laşă de a-l face pe unchiul caraghios, numai cu scopul de a părea eu însumi mai puţin ridicol, am pierdut mult în ochii acestei tinere. N-am cuvinte să spun ce ruşine m-a cuprins!

  — Să revenim la discuţia noastră despre Petersburg, reîncepu cu însufleţire Anfisa Petrovna, când emoţia provocată de ceaşca spartă se mai potoli. Îmi aduc aminte cu atâta plăcere, aş putea spune cu vo-lup-tate, de viaţa pe care am dus-o în această capitală încântătoare… Eram în relaţii de bună prietenie cu o familie distinsă – ţii minte, Paul? Cu familia generalului Poloviţân… Vai, ce fiinţă adorabilă, a-do-ra-bilă şi superbă era generăleasa! Mă rog, aristocraţie, beau monde!… Şi celelalte… Poate că i-ai şi cunoscut… Mărturisesc, te aşteptam cu nerăbdare, sperând să aflu cât mai multe despre prietenii noştri din Petersburg…

  — Regret mult, doamnă, că nu sunt în măsură… Îmi pare rău… V-am spus doar că rareori am avut prilejul să frecventez saloanele din Petersburg. Nu cunosc de loc pe generalul Poloviţân; nici n-am auzit de acest nume, am răspuns eu cu nerăbdare, trecând brusc de la tonul meu prevenitor şi amabil de până atunci la plictiseală şi enervare.

  — Studiază mineralogia! Reluă cu mândrie incorigibilul meu unchi. Cu ce se ocupă mineralogia, cu studiul pietricelelor, mise pare?

  — Da, unchiule, cu studiul pietrelor…

  — Hm… Când te gândeşti câte ştiinţe există şi toate sunt foarte folositoare! Trebuie să spun că eu, de fapt, nu ştiam ce înseamnă mineralogia! Aud cuvântul, dar ce vrea să zică – asta nu mai ştiu. În alte domenii, mă rog, mă pricep şi eu la câte ceva, dar în ce priveşte ştiinţele, sunt tufă, recunosc sincer 1

  — Recunoşti sincer? Interveni iarăşi, surâzând ironic, Obnoskin.

  — Tăticule! Strigă Saşa, privindu-şi cu reproş tatăl.

  — Ce-i, sufleţelule? Ah, da, te întrerup mereu, Anfisa Petrovna, se dumiri unchiul, neînţelegând