— O, nu face nimic! Răspunse cu un zâmbet cam acru Anfisa Petrovna. De altfel, am şi spus tot ce aveam de spus nepotului dumitale şi ca să închei, monsieur Serge – aşa mi se pare?

  — Dumneata trebuie neapărat să te corijezi. Eu înţeleg că ştiinţele, artele. Sculptura, de pildă. În sfârşit, toate aceste preocupări superioare îşi au, ca să zic aşa, farmecul lor, dar nu pot înlocui societatea doamnelor! Femeile, femeile, tinere domn, vă formează, şi, de aceea, nu te poţi lipsi de ele; fără ele este imposibil să trăiţi, im-po-si-bil, domnul meu, im-po-si-bil!

  — Imposibil, imposibil! Răsună iar glasul cam strident al Tatianei Ivanovna. Ascultă, începu ea, grăbindu-se oarecum copilăreşte, şi, bineînţeles, roşind totodată; ascultă, aş vrea să te întreb…

  — Mă rog, am răspuns eu, privind-o atent.

  — Am vrut să te întreb: cât timp rămâi aici?

  — Zău nu ştiu; depinde de treburi…

  — Treburi! Ce treburi poate avea el?… Oh, ce nebun…!

  Şi Tatiana Ivanovna, roşindu-se ca racul şi acoperindu-şi faţa cu evantaiul, se aplecă spre guvernantă şi se apucă să-i şoptească ceva grăbit. Apoi izbucni iar în râs şi bătu din palme.

  — Un moment! Un moment! Strigă ea, desprinzându-se de confidenta ei şi adresându-mi-se cu mare grabă, ca şi cum s-ar fi temut să nu plec. Ascultă, ştii ce vreau să spun? Dumneata semeni grozav, dar grozav cu un tânăr, un tânăr fer-me-că-tor!… Să-şenka, Nastenka, vă aduceţi aminte? Seamănă grozav cu nebunul acela – ţii minte, Saşenka? Când ne plimbam în trăsură şi l-am întâlnit… Călare şi într-o vestă albă… Îşi îndreptase lomionul asu-pră-mi, neruşinatul! Vă aduceţi aminte, mi-am lăsat voalul pe faţă, dar neputându-mă stăpâni, i-am strigat din trăsură: „Neru-şinatule!” Apoi i-am aruncat în drum buchetul ce-l aveam în mână… Ţii minte, Nastenka?

  Şi fiinţa aceasta bizară, victima unei obsesii amoroase, îşi acoperi faţa cu mâinile, cuprinsă de emoţii; apoi sărix de la locul ei, se repezi la fereastră, rupse un trandafir dintr-un arbust crescut în cadă şi-l aruncă spre mine, pe duşumea, după care fugi din cameră. De data aceasta se stârni printre comeseni oarecare emoţie şi zăpăceală, cu toate că generăleasa continua să rămână calmş ca şi Cu prilejul precedenteior izbucniri exuberante ale Tatâânei. Anfisa Petrovna, de pildă, departe de a fi surprinsă, părea mai mult îngrijorată şi îşi privi fiul cu adâncă tristeţe; domnişoarele roşiră, iar Paul Obnoskin, cu un fel de ciudă pe care n-o înţelegeam de loc, se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră. Unchiul începuse să-mi facă semne, dar în clipa aceea un nou personaj intră în cameră, atrăgând atenţia tuturor.

  — A! Iată-l şi pe Evgraf Larionâci! Fii binevenit! Strigă unchiul cu sinceră bucurie. De unde, direct din oraş?

  „Ce caraghioşi! A tunat şi s-au adunat!” m-am gândit eu, neînţelegând încă prea bine ce se petrece înaintea ochilor mei şi nebănuind că şi eu, prin prezenţa mea, n-am făcut se pare altceva decât să contribui la îmbogăţirea acestei colecţii de caraghioşi.

  V EJEVIKIN.

  În încăpere a pătruns, sau, mai bine zis, s-a strecurat (deşi canaturile uşii erau deschise), un omuleţ care din prag încă începu să facă plecăciuni de salut în toate părţile cu surâsuri largi, arătân-du-şi dinţii, şi-i examina pe toţi cei de faţă, pe rând, cu multă curiozitate. Era un bătrânel mic de statură, ciupit de vărsat, cu ochii vioi şi cu priviri fugare, cărunt şi aproape chel, „ cu un surâs fin, nedefinit pe buzele-i destul de groase. Era îmbrăcat cu un frac foarte uzat şi croit, se pare, pe altă statură. Un nasture se desprinsese, atârnând de un fir de aţă; alţi câţiva lipseau cu desăvârşire. Încălţămintea crăpată şi şapca soioasă armonizau deplin cu ţi-nuta-i jalnică. Ţinea în mână o batistă de stambă cadrilată, murdară, cu care îşi ştergea fruntea şi tâmplele. Am băgat de seamă că guvernanta roşi puţin şi-mi aruncă o privire scurtă în care am surprins ceva mândru şi provocator.

  — Direct din oraş, binefăcătorule! Direct de acolo, tătuţă! Las-că-ţi povestesc totul, dar îngăduie-mi mai întâi să-mi prezint omagiile, zise bătrânelul şi se îndreptă spre generăleasă; dar la jumătatea drumului se opri, adresându-se iar unchiului:

  — Cunoşti prea bine principala mea trăsătură, binefăcătorule: sunt un mizerabil, un ticălos incorigibil! De cum intru într-o casă, caut să salut mai întâi persoana cea mal importantă, spre dânsa îmi îndrept mai întâi paşii, ca să câştig, în felul acesta, protecţie şi bunăvoinţă. Sunt un ticălos, tătuţă, un ticălos, binefăcătorule! Daţi-mi voie, onorată doamnă, stăpână, mamă şi excelenţavoastră, să vă sărut marginea rochiei, căci cu buzele mele aş putea să pân-găresc nobila matale mânuţă de generăleasă.

  Spre mirarea mea, generăleasă îi întinse mâna cu destulă bunăvoinţă.

  — Şi pe dumneata, frumoasă duduită, te salut cu plecăciune, continuă el, adresându-se domnişoarei Perepeliţâna. Ce să-i faci, scumpă doamnă: sunt un ticălos! Încă în anul o mie opt sute patruzeci şi unu s-a hotărât să fiu un ticălos, când m-au dat afară din slujbă, exact în ziua când onorabilul Valentin Ignatici Tihon-ţov a ajuns în rândul mărimilor: dumnealui a fost învestit, iar eu mazilit; pe el l-au făcut asesor, iar pe mine ticălos. Aşa-i firea mea păcătoasă, mărturisesc totul, deschis. Ce să-i faci! Am încercat să trăiesc cinstit, da, am încercat; acum însă, trebuie să încerc şi într-alt fel. Alexandra Egorovna, încântarea moşului, continuă el, făcând ocolul mesei şi îndreptându-se spre Saşenka, dă-mi voie să-ţi sărut rochiţa; răspândeşti în juru-ţi toată mireasma livezilor, toate deliciile. Onomasticului, respectele mele; ţi-am adus un arc şi o săgeată, taică, toată dimineaţa am meşterit la ele; m-au ajutat şi băieţii; ce-o să mai tragem noi la ţintă! Iar când te faci mare, te faci ofiţer şi tai capul turcului. Tatiana Ivanovna… Aşa-i că lipseşte, binefăcătoarea! I-aş fi sărutat şi ei rochiţa. Praskovia Ilinişna, suflet bun şi milos, n-am cum să trec până la dumneata, dar ţi-aş săruta nu numai mânuţa, dar şi picioruşul, aşa să ştii! Anfisa Petrovna, toate omagiile