mele. Chiar astăzi m-am rugat lui Dumnezeu pentru dumneata, binefăcătoarea mea, m-am rugat în genunchi, cu lacrimi în ochi; m-am rugat şi pentru feciorul dumitale, să-i dea Dumnezeu multe cinuri şi talente, mai ales talente! De asemeni salut cu respect şi pe Ivan Ivanovici Mizincikov; să-ţi dea Dumnezeu tot ce doreşti. Pentru că n-are cum să te înţeleagă omul, domnul meu, ce anume îţi doreşti: tare mai eşti tăcut… Bună ziua, Nastia! Toată gloata mea de o şchioapă te salută; nu e zi de la Dumnezeu să nu te pomenească. Şi, în sfârşit, salut cu plecăciune şi pe stăpânul casei acesteia. Din oraş vin, nobile domn, direct din oraş. Iar dumnealui, probabil, este nepoţelul dumitale, acela care a învăţat pe la facultăţi savante? Cu tot respectul, domnule; mânuţa dumitale.

  Se auziră râsete. Era limpede că bătrânul îl făcea aici de bunăvoie pe bufonul. Apariţia lui înveseli societatea. Mulţi nici nu înţeleseră sarcasmul ghiduşiilor sale, din care nu omisese pe nimeni. Numai guvernanta, pe care el, spre mirarea mea, o numise pur şi simplu Nastia, se înroşea şi se încrunta. Fără să-mi dau seama, am făcut o mişcare să-mi retrag mâna, dar bătrânul părea că numai atâta aşteptase.

  — Păi, nu vreau decât să ţi-o strâng, taică, dacă binevoieşti să-mi îngădui, n-am vrut să ţi-o sărut. Ţi-ai închipuit cumva că vreau să ţi-o sărut? Nu, taică, deocamdată numai ţi-o strâng. Dumneata, binefăcătorule, mă iei probabil drept un măscărici? Zise el privindu-mă cu un zâmbet batjocoritor.

  — Vai… Cum se poate, eu…

  — Aşa, tăicuţule! Dacă eu sunt măscărici, apoi şi altcineva de aici este şi el măscărici! Trebuie să mă respecţi totuşi: nu sunt chiar atât de ticălos cum mă crezi. Deşi, poate că sunt chiar măscărici. Sunt un sclav, nevastă-mea, o sclavă, deci e bună şi măgulitoare. Tot îţi mai aduce şi un folos, cel puţin capeţi ceva pentru laptele copiilor. Cât mai mult zăhărel nu strică, taică, e mai cu folos. Ţi-o spun în secret, taică: poate că îţi va folosi cândva şi dumitale. Afurisită soartă, flăcăule, ea m-a adus în halul ăsta.

  — Hi-hi-hi! Mare mucalit mai e bătrânelul! Totdeauna găseşte o vorbă de duh! Ciripi Anfisa Petrovna.

  — Cuconiţa mea, binefăcătoarea mea, păi mult mai bine o scoţi la capăt în zilele noastre când îl faci pe prostul! Dacă ştiam, încă din fragedă tinereţe mă înscriam la netoţi, poate că acum, la bătrâneţe, ajungeam să fiu mai deştept. Dar aşa, tot râvnind de tânăr să ajung deştept, iată că la bătrâneţe am ajuns un nătărău.

  — Spune-mi, te rog, interveni Obnoskin (căruia nu-i plăcuse, mi se pare, observaţia despre talente), tolănindu-se insolent „în fotoliu şi privindu-l pe bătrân prin lornion, ca pe o gâză oarecare, spune-mi, te rog… Tot îţi uit numele… Uit mereu cum te cheamă…

  — Deh, taică! Mă cheamă, mi se pare, tot Ejevikin, dar ce folos? Uite, de nouă ani stau fără serviciu şi o duc aşa, cum s-ar zice, după legile naturii. Şi am la copii – o droaie, nici mai mult, nici mai puţin – familia Holmski! Ls Vorba ceea: „Bogatului – viţei, săracului – băieţei…”

  — Ei da… Viţeii… Dar să lăsăm asta. Ascultă ce voiam să te întreb de mult: de ce când intri, tot te uiţi mereu înapoi? Mi se pare cam ridicol.

  — De ce mă uit înapoi? Păi, fiindcă mi se pare mereu că cineva din spate tot vrea să mă strivească cu palma, ca pe o muscă, d-aia mă uit înapoi. Am devenit monoman, taică.

  Se stârniră iar râsete. Guvernanta se ridică, intenţionând, probabil, să plece, se răzgândi şi se aşeză la loc. Cu toată roşeaţa care-i năvălise în obraji, chipul ei trăda durere şi suferinţă.

  — Ştii cine-i omul acesta, dragul meu? Îmi şopti unchiul, e tatăl ei!

  M-am uitat la unchiul meu, nedumerit. Numele de Ejevikin îmi scăpase cu totul din memorie. II făcusem pe eroul tot drumul, visând la viitoarea mea logodnică, îmi croisem planuri generoase în privinţa ei, dar uitasem cu totul de numele ei, sau, mai bine zis, nu-i acordasem nici o atenţie chiar de la început.

  — Cum adică? Am răspuns eu tot în şoaptă. O credeam orfană.

  — Da, e tatăl ei, dragul meu. Un om de o cinste nemaipomenită, un suflet nobil; nici să nu vadă băutură, dar uite, i s-a năzărit nu ştiu de ce să-l facă pe bufonul. În casa lui e sărăcie lucie, dragul meu, opt copii mici! Trăiesc din leafa Nastenkăi. L-au dat afară din serviciu pentru limba-i ascuţită. Vine în fiecare săptămână aici, dar e mândru – nu vrea să primească nimic. I-am oferit de atâtea ori şi nu primeşte! Un suflet revoltat şi înrăit!

  — Ei, frate Evgraf Larionâci, ce mai e nou pe la voi? Întrebă unchiul lovindu-l pe umăr, întrucât băgase de seamă că bătrânul ciulise urechea, bănuitor, la conversaţia noastră.

  — Păi, ce să fie nou, binefăcătorule? Valentin Ignatici a prezentat ieri un memoriu în afacerea Trişin. La un control în depozitul de făină, s-a constatat că are lipsă mare la sacii cu făină. E acelaşi Trişin, doamnă, care se uită la tine cu o mutră, de parcă s-a umflat cu aer ca să aţâţe jăratecul din samovar. Poate că vă aduceţi aminte? Şi să vedeţi cum îl încondeiază Valentin Ignatici pe acest Trişin. „Căci dacă, scrie el, sus-numitul şi ades menţionatul Trişin n-a fost în stare să vegheze asupra onoarei nepoatei sale, care, sub nasul lui, a fugit anul trecut cu un ofiţer, cum ar putea el să păzească bunurile intendenţei statului?” Exact aşa a aşternut pe hârtie, negru pe alb, cuvânt cu cuvânt – nu mint, credeţi-mă…

  — Vai, ce istorii ne povesteşti! Striga Anfisa Petrovliî.

  — Apoi chiar aşa, ai luat-o cam razna, Evgrafe, o seconda şi unchiul. Limba ta te va pierde! Eşti un om drept, cinstit, virtuos – o spun sus şi tare, numai că ai o limbă prea veninoasă. Mă mir, zău, cum