— Părinte şi binefăcătorule! Păi tocmai de omul simplu mă tem! Strigă bătrânul cu o deosebită însufleţire.

  Răspunsul acesta mi-a plăcut grozav. M-am apropiat repede de Ejevikin ca să-i strâng mâna. De fapt, voiam să-mi exprim cumva protestul împotriva părerii celorlalţi, să-i arăt bătrânului de faţă simpatia mea. Sau, poate, cine ştie! Poate voiam să-mi câştig o apreciere bună din partea Nastasiei Evgrafovna. Dar pornirea mea se dovedi cu totul nereuşită.

  — Dă-mi voie să te întreb, am rostit eu roşindu-mă şi grăbin-du-mă ca de obicei, ai auzit cumva de iezuiţi?

  — Nu, taică, n-am auzit; poate că, ceva, pe departe… Nu-i de nasul nostru, taică! Dar de ce întrebi?

  — Păi… Am vrut tocmai să povestesc… de altfel, să-mi aminteşti cumva. Acum însă, vreau să-ţi spun că te înţeleg şi… Te apreciez…

  Şi, încurcându-mă de tot, l-am prins încă o dată de mână.

  — Negreşit, taică, îţi voi aminti negreşit! Cu litere de aur îmi voi nota. Uite, dă-mi voie să-mi fac şi un nod la batistă, ca să-mi aduc aminte.

  Şi într-adevăr făcu un noduleţ, găsind un colţişor uscat în batista sa murdară şi plină de tabac.

  — Evgraf Larionâci, poftim, serveşte-ţi ceaiul, zise Praskovia Ilinişna.

  — Îndată, frumoasă cuconiţă, îndată, adică vreau să <>pun, prinţesă, nu cuconiţă! Asta pentru ceai. L-am întâlnit pe drum pe Stepan Alexeici Bahceev. Ce om vesel, ţi-e mai mare dragul să-l priveşti! M-am şi gândit, nu cumva şi-a pus în gând să se însoare? Măguliri, măguliri… Îmi zise el în şoaptă, trecând pe lângă mine cu ceaşca de ceai şi făcându-mi cu ochiul. Dar cum se face că nu-l văd aici pe principalul binefăcător, pe Foma Fomici? Nu vine la ceai?

  Unchiul meu tresări ca de o înţepătură şi se uită sfios la ge-nerăleasă.

  — Nu ştiu, zău, răspunse el nehotărât şi cu o ciudată stân-jeneală. A fost anunţat, dar… Nu ştiu de ce, poate că nu e prea bine dispus… L.- Îm trimis pe Vidopleasdv, sâii… Ce-ar fi să mă duc chiar eu?

  — Am trecut eu pe la dânsul venind încoace, zise Ejevikin cu un aer misterios.

  — Cum aşa? Strigă unchiul speriat. Şi…?

  — Chiar înainte de a veni aici am trecut pe la el, ca să-i prezint respectele mele. Mi-a spus că doreşte să-şi ia ceaiul singur, adăugind apoi că dumnealui se satură şi cu o coajă de pâine uscată. Da, mă rog!

  Aceste cuvinte îl umplură, pare-se. pe unchiul meu de o adevărată spaimă.

  — Dar poate că ar fi fost mai bine să-i fi explicat, Evgraf Larionâci, să-i fi spus… Zise, în sfârşit, unchiul meu uitându-se la bătrân cu amărăciune şi reproş.

  — I-am spus, i-am spus.

  — Ei şi?

  — Un timp n-a binevoit să-mi răspundă nimic. Îşi frământa creierul cu o problemă de matematică, o problemă foarte complicată, se vede. Tot desena figura din teorema lui Pitagora, în faţa mea a desenat-o, am văzut bine. De trei ori a repetat-o; şi abia la al patrulea desen a binevoit să-şi ridice căpşorul, de parcă abia atunci mă văzuse. „Nu mă 'duc, zice, a apărut acolo la ei un savant, zice, n-am eu loc lângă un asemenea astru.” Exact aşa a spus, lângă un asemenea astru.

  Şi bătrânul îmi aruncă o privire piezişă, plină de ironie.

  — Am bănuit eu! Strigă unchiul plesnind din palme, mă aşteptam la aşa ceva! Despre tine este vorba, Serghei, tu eşti acel „savant”. Ce-i de făcut acum?

  — Mărturisesc, unchiule, am răspuns eu cu demnitate, ridi-când din umeri, că un asemenea răspuns pare atât de ridicol, în-cât nu face să-i acorzi nici o atenţie şi mă mir, zău, de ce te simţi atât de încurcat…

  — Ah, dragul meu, tu nu cunoşti încă nimic! Strigă el şi făcu un gest energic cu mâna.

  — Ce rost mai are să te văicăreşti acum, sări cu gura domnişoara Perepeliţâna, când de fapt chiar dumneata, Egor Ilici, eşti capul răutăţilor; de la dumneata a pornit toată nenorocirea, Egor Ilici! Acum, că ai făcut-o, degeaba te tângui. Dacă o ascultai pe mămiţica, acum nu te mai durea capul.

  _ Dar ce vină am eu, Anna Nilovna, spune şi dumneata! Zise unchiul cu glas implorator, solicitând parcă o explicaţie.

  — Păi, să-ţi spun, Egor Ilici; toate vin de acolo că eşti un mare egoist şi nu ţii de loc la mămiţica dumitale, răspunse cu demnitate domnişoara Perepeliţâna. De ce, adică, n-ai vrut chiar de la început să-i respecţi voinţa? Doar îţi este mamă. Nu-ţi spun decât adevărul adevărat. Sunt fată de locotenent-colonel şi nu una oarecare.

  Am avut impresia că Perepeliţâna intervenise numai şi numai cu scopul de a declara în faţa tuturor şi mai ales de a-mi face cunoscut şi mie că ea este fiică de locotenent-colonel şi nu una oarecare.

  — Pentru că îşi jigneşte mama, zise în sfârşit, pe un ton ameninţător, generăleasa.

  — Mămiţico, dar ai milă! Prin ce te-am jignit?

  — Prin aceea că eşti un egoist sinistru, Egoruşka, continuă generăleasa, îndârjindu-se tot mai mult.

  — Dar spune, mămiţico, prin ce sunt eu un egoist sinistru, strigă unchiul aproape desperat. De cinci zile încoace, de cinci zile eşti mereu supărată pe mine şi nu vrei să-mi adresezi nici o vorbă! Dar pentru ce? Pentru ce? Să mă judece aici toată lumea, să mă judece! Să audă, la urma urmei şi justificarea mea. Am tăcut mult timp, mămiţico; n-ai vrut să mă asculţi: atunci, să mă audă toţi cei de faţă. Anfisa Petrovna! Pavel Semionovici, nobile Pavel Semionâci! Serghei, dragul meu! Tu eşti un om nou aici, un spectator, ca să zic aşa, poţi să judeci fără părtinire…

  — Linişteşte-te, Egor Ilici, linişteşte-te, strigă Anfisa Petrovna, n-o omorî pe mămica dumitale!

  — Fii pe pace! Nu o voi omorî pe mămica, Anfisa