Petrovna. Dar iată pieptul meu – loviţi, străpungeţi-l! Continuă unchiul meu, înfierbântat până în ultimul grad, ceea ce se întâmplă cu oamenii slabi de caracter, când sunt scoşi din răbdări, deşi toată indignarea lor seamănă mai mult cu un foc de paie. Vreau să spun, Anfisa Petrovna, că eu n-am jignit şi n-aş fi putut să jignesc pe nimeni. Încep prin aceea că Foma Fomici este un om cu suflet nobil, un om absolut cinstit şi cu cele mai alese însuşiri, dar… Dar în cazul de faţă, a fost nedrept cu mine.

  — Hm! Făcu Obnoskin, voind parcă înadins să-l întărite şi mai mult pe unchiul meu.

  — Pavel Semionâci, nobile Pavel Semionâci! Se poate oare ca şi dumneata să crezi cu adevărat că eu sunt o buturugă nesimţită? Că doar văd, înţeleg, cu inima înlăcrămată aş putea spune, înţeleg că toate aceste încurcături se petrec din cauza dragostei lui eXCesive faţă de mine. Dar, voia dumneavoastră, în cazul de faţă, el n-are dreptate, zău că n-are dreptate. Să spun totul. Vreau să povestesc acum întreaga tărăşenie, Anfisa Petrovna, până la cel mai mic amănunt, ca să fie lămurită toată lumea cum s-au petrecut lucrurile şi dacă mămica are motiv să se supere pe mine că n-aş fi făcut hatârul lui Foma Fomici. Ascultă-mă şi tu, Serioja, adăugă el, adresându-mi-se mie – aşa cum a procedat în tot timpul istorisirii – ca şi cum s-ar fi temut de ceilalţi şi s-ar fi îndoit că poate găsi înţelegere din partea lor, ascultă-mă şi tu pe mine şi hotărăşte dacă am sau nu am dreptate. Să vezi de unde a început toată istoria asta: acum o săptămână – nici mai mult, nici mai puţin, exact o săptămână – fiind în trecere prin oraşul nostru, fostul meu comandant, generalul Rusapetov, cu soţia şi cumnata, se opreşte să facă un scurt popas în orăşelul nostru. Plăcut surprins, profit de această ocazie şi, prezentându-i respectele mele, îl poftesc la masă. Mi-a promis să vină dacă va avea timp. Un om de o nobleţe sufletească nemaipomenită, ce să-ţi spun! E plin de virtuţi şi unde mai pui că are şi rangul de mare demnitar! A fericit-o pe cumna-tă-sa, orfană, măritând-o cu un tânăr strălucit (astăzi e secretar la Malinov; e încă foarte tânăr, dar să-l vedeţi ce instruit şi cult este!) într-un cuvânt, un general între generali! Bineînţeles, la noi toată casa s-a pus în mişcare: hărmălaie, bucătari, fricaseuri; am chemat şi o orchestră. Eram fericit şi arătam ca un onomastic! Dar uite că nu i-a plăcut lui Foma Fomici că sunt fericit şi că arăt ca un onomastic! A stat la masă cât a stat şi – îmi aduc aminte foarte bine că era chiar în momentul când se servea jeleul lui favorit – îl văd deodată sărind de la locul lui: „Sunt jignit, zice, sunt jignit!” „Dar cine şi cum te-a jignit, Foma Fomici?” „Dumneata, zice, mă ignorezi; toată atenţia o dai acum acestui general; generalii îţi sunt mai apropiaţi decât mine!” Bineînţeles, ţi le povestesc toate astea acum foarte pe scurt, ca să afli, ca să zic aşa, esenţialul; nici nu-ţi închipui ce a fost în stare să-mi mai spună omul acesta… Într-un cuvânt, mi-a răscolit tot sufletul! Ce era de făcut? Îmi pierd, bineînţeles, tot curajul; m-a lovit îngrozitor, ce să-ţi spun; umblu ca o curcă plouată. Soseşte şi ziua cea solemnă. Generalul mă vesteşte printr-un curier că nu poate veni şi se scuză, va să zică. Alerg la Foma: „Hai, linişteşte-te, Foma! Nu mai vine!” Şi ce să crezi? Nu vrea să mi-o ierte şi pace! „Am fost jignit, zice şi asta-i tot!” Eu aşa şi pe dincolo caut să-l împac. „Nu, zice, du-te la generalii dumitale; ţii mai mult la generali decât la mine; ai rupt, zice, legăturile de prietenie dintre noi”. Vezi, dragul meu! Eu înţeleg pentru oe se supără. Nu sunt o buturugă nesimţită, un dobitoc sau un neisprăvit oarecare! A făcut-o din prea multă dragoste faţă de mine; din gelozie, ca să zic aşa, o spune chiar el; e gelos pe general, de teamă să nu piardă simpatia mea şi de aceea mă pune la încercare, vrea să vadă de ce sacrificii sunt în stare pentru el. „Nu, zice, eu trebuie să fiu pentru dumneata ca şi un general, trebuie să fiu pentru dumneata ca şi o excelenţă! Nu mă împac cu dumneata decât dacă dai dovadă că îmi porţi stimă şi respect.” „Dar cum să-ţi dovedesc stima şi respectul, Foma Fomici?” „Păi, să-mi spui toată ziua excelenţă şi atunci voi avea dovada consideraţiei tale.” Rămân trăsnit! Îţi închipui, cred, uluirea mea! „Să-ţi servească drept lecţie, zice, ca să nu cazi în admiraţia a tot felul de generali, când există chiar alături de dumneata oameni cu mult superiori tuturor generalilor dumitale!” Ei bine, aici n-am mai fost în stare să mă stăpânesc şi, o spun deschis, mărturisesc, i-am trân-tit-o: „Foma Fomici, zic, cum se poate una ca asta? Cum se poate şi ce drept am eu să te înalţ în gradul de general? Gân-deşte-te: cine acordă gradele de general? Cum să-ţi spun eu aşa, nitam-nisam, Excelenţavoastră? Ar însemna să comit un sacrilegiu, o încălcare a rânduielilor ierarhiei, atingerea destinului mărimilor! Un general este onoarea şi podoaba patriei: generalul a luptat, şi-a vărsat sângele pe câmpul de bătălie! Cum să-ţi spun: «Excelenţavoastră, domnule general»?” Nu se astâmpără şi pace! „Fac pentru tine orice vrei, Foma; uite, mi-ai spus să-mi rad favoriţii pentru motivul că ar vădi o lipsă de patriotism – i-am ras; cu inima îndoită, dar i-am ras. Mai mult, fac pentru tine orice doreşti, numai să renunţi la rangul de general!” „Ba nu, zice, nu mă împac până când nu mi se va spune: excelenţavoastră, domnule general! Va fi de mare folos pentru moralitatea dumitale; îţi va înfrâna puţin spiritul 1” Şi uite, drept urmare, de o săptămână, de o săptămână încheiată, nu vrea să-mi adreseze nici un cuvânt; e supărat pe oricine ar veni la mine. Auzind despre tine că eşti un om