— A declarat ritos că nu va rămâne o clipă în casa asta, dacă intri tu în conac. „Va să zică, acum eu nu mai sunt pentru dumneata un om învăţat.” Să vezi ce nenorocire va fi, când va afla acum şi despre Korovkin! Ei bine, judecă şi tu care este vina mea aici? Cu ce am greşit? Chiar aşa să mă apuc să-i spun: „Excelenţavoastră, domnule general”? Cum se poate trăi în asemenea situaţie?

  Spune şi dumneata, pentru ce l-a făcut pe bietul Bahceev să plece astăzi de la masă? Să zicem că Bahceev n-a inventat astronomia; dar nici eu n-am inventat-o, nici tu n-ai inventat astronomia… Pentru ce, pentru ce toate astea?

  — Pentru că eşti invidios, Egoruşka, mormăi iar generăleasa.

  — Mămiţico! Strigă unchiul în culmea desperării, mă faci să înnebunesc!… Sunt convins că nu spui ceea ce gândeşti, ci vorbeşti din spusa altora, mămico! Nu-mi rămâne decât să cred că nu vezi în mine un fiu, ci o momâie, un pop, un butuc!

  — Am auzit, unchiule, l-am întrerupt eu surprins la culme de această poveste, am auzit de la Bahceev – de altfel nu ştiu dacă este adevărat sau nu – că Foma Fomici s-a simţit invidios pe Iliuşa pentru ziua lui onomastică şi susţine că şi el, Foma Fomici, are mâine ziua onomastică. Trebuie să spun că această tendinţă a firii lui m-a uimit atât de mult, încât…

  — E aniversarea naşterii lui, dragul meu, aniversarea naşterii şi nicidecum patronul! Mă întrerupse grăbit unchiul. Nu s-a exprimat bine, dar are dreptate: mâine ar fi aniversarea naşterii sale. E drept că, înainte de toate…

  — Nici un fel' de aniversare! Strigă Saşenka.

  — Cum, nu-i aniversarea lui? Întrebă unchiul meu, zăpăcit.

  — Ce aniversare, tăticule? O spui numai ca să te înşeli pe dumneata şi să-i faci pe plac lui Foma Fomici. Aniversarea lui am serbat-o în martie – nu ţii minte, am mers cu toţii cu trăsura la mânăstire şi pe drum nu ne-a lăsat de loc în pace: striga mereu că perna i-a turtit coastele şi ne ciupea pe toţi; pe mătuşica de două ort a ciupit-o, din răutate! Şi când ne-am dus cu toţii să-l felicităm, s-a supărat foc de ce buchetul pe care i l-am oferit n-avea şi camelii. „îmi plac cameliile, a zis, fiindcă am gusturi alese, de înaltă societate, iar voi, zice, v-aţi zgârcit să rupeţi din seră câteva camelii pentru mine.” Şi toată ziua a stat bosumflat şi n-a voit să vorbească cu nimeni dintre noi…

  Cred că dacă ar fi căzut o bombă în mijlocul încăperii, n-ar fi uluit şi speriat atât de mult întreaga societate, ca această răzvrătire făţişă; şi din partea cui? Din partea unei fetiţe care n-avea voie nici să vorbească cu glas tare în prezenţa bunicii. Mută de uimire şi de furie, generăleasa s-a ridicat dreaptă în picioare şi a rămas cu privirea aţintită pe nepoţica cea obraznică, nevoind să-şi creadă ochilor. Unchiul a înţepenit de groază.

  — Cum i se permite aşa ceva? Vor s-o omoare pe bunicuţa 1 ţipă domnişoara Perepeliţâna.

  — Saşa, Saşa, vino-ţi în fire! Ce-i cu tme, Saşa? Striga unchiul alergând de la una la cealaltă, ba la generăleasa ca s-o liniştească, ba la Saşenka – s-o oprească.

  — Nu vreau să mai tac, tăticule! Strigă Saşa sărind cu ochii scânteietori de la locul ei şi bătând cu picioruşele în podea, nu vreau să tac! Prea mult am răbdat şi prea multe am suferit cu toţii din cauza lui Foma Fomici, din cauza răutăciosului de Foma Fomici, din cauza nesuferitului de Foma Fomici al matale! Pentru că Foma Fomici ne va pierde pe toţi, pentru că mereu i se spune că el este inteligent, mărinimos, generos, cu sufletul cel mai nobil, savantul savanţilor, o întruchipare a tuturor virtuţilor, un potpuriu de virtuţi; iar Foma Fomici, ca un prost, a crezut că aşa este l Atâtea feluri de mâncare, dintre cele mai alese şi atâtea dulciuri i se cară mereu, încât altul s-ar simţi ruşinat, dar Foma Fomici înfulecă tot ce i se aduce în faţă, ba mai şi cere încă. O să vedeţi voi, ne înghite pe toţi, până la imul, iar de vină este numai tăticu, el e vinovat de toate! Nesuferitul, uriciosul de Foma Fomici, o spun pe faţă, nu mi-e frică de nimeni! Este prost, mofturos, neglijent, murdar, bădăran, josnic, meschin, nemilos, tiran, bârfitor, mincinos… Ah, de-ar fi în puterea mea, l-aş da afară din casă imediat, iar tăticu îl adoră, tăticu nu mai poate de dragul lui…

  — Ah!… Ţipă generăleasa şi se prăbuşi, sfârşită, pe divan.

  — Draga mea, Agafia Timofeevna, îngerul meu! Strigă An-fisa Petrovna, ia flaconaşul meu! Apă, apă mai repede!

  — Apă, apă! Striga şi unchiul meu. Mămiţico, mămiţico, li-nişteşte-te! In genunchi te implor…

  — Pe pâine uscată şi apă ar trebui să vă închidă într-o cameră întunecată… Ucigaşi ce sunteţi! Şuieră printre dinţi Perepeliţâna, tremurând de furie şi străpungând-o cu privirea pe Saşenka.

  — Şi am să stau închisă numai cu pâine şi, apă, nu mă tem de nimic! Strigă la rându-i Saşenka, ieşindu-şi cu totul din fire. Îl apăr pe tăticul meu, fiindcă el nu ştie să se apere singur. Cine este el, cine este Foma Fomici al vostru în faţa tăticului meu? Mănâncă pâinea lui tăticu şi tot el îl umileşte, nerecunoscătorul! L-aş sfâşia în bucăţele pe Foma Fomici al vostru! L-aş provoca la duel şi l-aş omorî pe loc din două pistoale…

  — Saşa, Saşa! Striga desperat unchiul meu. Încă un cuvânt şi sunt pierdut, iremediabil pierdut!

  — Tăticule! Exclamă Saşa aruncându-se în braţele tatălui său, plângând amarnic şi îmbrăţişându-l cu putere, tăticule! Cum se poate ca matale, un om minunat, bun, vesel şi inteligent, cum se poate să te laşi umilit în felul acesta, călcat în picioare de