Înecându-se în hohote de plâns, Saşenka îşi acoperi faţa cu mâ-nuţele şi fugi din cameră.

  Se stârni o larmă de nedescris. Generăleasa zăcea leşinată. Unchiul sta în genunchi în faţa ei şi-i săruta mâinile. Domnişoara Perepeliţâna se foia în jurul lor, aruncându-ne priviri sălbatice, dar triumfătoare. Anfisa Petrovna uda mereu cu apă tâmplele generă-lesei şi-şi agita flaconul. Praskovia Ilinişna tremura zguduită de plâns şi vărsa şiroaie de lacrimi. Ejevikin îşi căuta un colţişor mai ferit ca să se ascundă, iar guvernanta stătea palidă, înmărmurită de frică. Singur Mizincikov rămăsese în poza lui dinainte. La un moment dat, se sculă şi, duoîndu-se la fereastră, rămase nemişcat privind ţintă afară, fără a da vreo atenţie scenei ce se petrecea.

  Deodată, generăleasa se ridică de pe divan, dreaptă şi rigidă şi, măsurându-mă cu o privire nimicitoare, îmi strigă bătând din picior:

  — Afară!

  Drept să spun, la aşa ceva chiar că nu mă aşteptasem.

  — Afară! Afară din casa asta! Afară! Ce caută aici? Să nu-l mai văd! Să plece îndată! Afară!

  — Mămiţico! Mămiţico, ce-i cu matale? E Serioja, bâiguia unchiul meu tremurând de frică. E doar oaspetele nostru, mamă!

  — Care Serioja? Prostii! Nu vreau să aud nimic! Afară! E Korovkin. Sunt sigură că e Korovkin. Presimţirile nu mă înşală. A venit să-l alunge pe Foma Fomici; a fost chemat anume. Inima nu mă înşală… Afară, nemernicule!

  — Unchiule, dacă e aşa, am zis eu, sufocându-mă de o nobilă indignare, dacă lucrurile stau aşa, apoi… Iartă-mă… Şi m-am repezit să-mi iau pălăria.

  — Serghei, Serghei, ce faci?… Poftim şi ăsta acum… Mă-mico! Dar e Serioja… Serghei, cum se poate 1 striga el alergând după mine şi încercând să^mi ia pălăria din mână; tu eşti musafirul meu, vei rămâne aici, aşa vreau eu! Nu da nici o atenţie, nici nu ştie ce spune, adăugă el în şoaptă, numai când se supără face d-astea… Deocamdată, până una, alta, ascunde-te undeva… ca să dispari din ochii lor şi să vezi că-i trece. Te va ierta, te asigur! Are o inimă bună, dar uneori o ia razna… N-ai auzit, nici nu ştie ce spune, te ia drept Korovkin; pe urmă te iartă, crede-mă…

  Ce vrei? Strigă el lui Gavrilă, care tocmai intrase tremurând de frică.

  Gavrilă nu era singur; îl însoţea şi un flăcăuaş de vreo şaisprezece ani, foarte drăguţ, luat în serviciul curţii pentru frumuseţea lui, după cum am aflat mai târziu. II chema Falalei. Era îmbrăcat într-un costum cu totul neobişnuit: cămaşă de mătase roşie, brodată la guler cu fir şi cu cingătoare de fireturi; şalvari negri de catifea şi cizmuliţe din piele de capră, cu revere roşii. Costumul era invenţia generălesei. Băiatul plângea amarnic şi lacrimile se prelingeau una după alta din ochii lui mari, albaştri.

  — Ce o mai fi şi asta? Strigă unchiul meu. Ce s-a întâmplat? Dar vorbeşte, nenorocitule!

  — Foma Fomici ne-a poruncit să venim aici; vine şi dumnealui din urmă, răspunse amărât Gavrilă; eu pentru iczamen, iar el…

  — Iar el?

  — A jucat, răspunse Guvrila cu glas plângăreţ.

  — A jucat? Strigă unchiul îngrozit.

  — Am jucat! Zbieră Falalei plângând şi mai tare.

  — Komarinskaia?

  — Komarinskaia!

  — Şi te-a prins Foma Fomici?

  — M-a prins!

  — M-aţi omorât de tot! Vai de biata mea căpăţână! Şi unchiul se apucă cu amândouă mâinile de cap.

  _ Foma Fomici! Anunţă deodată Vidopleasov, intrând în încăpere.

  Prin uşa deschisă apăru în faţa asistenţei surprinse Foma Fomici în persoană.

 VI.

  DESPRE TAURUL CEL ALB I ŞI MUJICUL DIN KOMARINSK.

  Dar înainte de a avea onoarea să-l prezint cititorului pe Foma Fomici personal, care tocmai apăruse în salon, consider absolut necesar să spun câteva cuvinte despre Falalei şi să explic care era grozăvia faptului că jucase komarinskaia şi că Foma Fomici îl surprinsese în această veselă îndeletnicire. Falalei era un băiat crescut la curtea moşierului, rămas orfan din leagăn şi finul răposatei soţii a unchiului meu. Unchiul ţinea mult la el. Acest singur fapt era cu totul de ajuns ca Foma Fomici, venind la Stepancikovo şi supunându-l voinţei sale pe unchiul meu, să-l ia la ochi şi să-l urască pe favoritul acestuia, pe Falalei. Dar băiatul îi plăcuse în mod deosebit generălesei şi, cu toată ura lui Foma Fomici, a rămas pe lângă casa stăpânilor: generăleasa stăruise mult pentru aceasta şi Foma trebui să cedeze, păstrând în inimă o mare jignire – totul la el lua formă de jignire – şi răzbunându-se pentru aceasta, cu fiecare ocazie prielnică, împotriva unchiului meu cu nimic vinovat de cele ce se întâmplau. Falalei era un băiat foarte drăguţ. Avea un chip de fată, de fată frumoasă de la ţară. Generăleasa îl îngrijea şi îl răsfăţa; ţinea la el ca la o jucărie frumoasă şi rară; de altfel, e greu de spus pe cine iubea dânsa mai mult: pe căţeluşa ei buclată cu numele de Ami, sau pe Falalei? Am descris mai înainte costumul pe care îl născocise pentru băiat. Domnişoarele îl fericeau cu felurite dresuri, iar frizerul Kuzma avea datoria să-i facă părul în zilele de sărbătoare. Băiatul acesta era o fiinţă cam ciudată. Nu se putea spune că este complet idiot sau, în tot cazul, un tâmpit; era însă atât de naiv, atât de sincer, simplu şi spontan, încât de multe ori îţi făcea într-adevăr impresia că' este un prostălău. De se întâmpla să vadă ceva în vis, fuga îndată la stăpâni ca să-şi povestească visul. Se amesteca în vorba lor, fără să ţină seama că-i întrerupe şi le povestea nişte lucruri care nu se cade de loc să fie povestite boierilor. Izbucnea în lacrimi sincere ori de câte ori leşina stă-până-sa, sau când alţii îi certau prea tare stăpânul. Îşi punea la inimă orice nenorocire întâmplată altora. Uneori îl vedeai că se duce la generăleasa şi-i