sărută mâinile, rugând-o să nu mai fie supărată şi generăleasa îi ierta cu mărinimie aceste îndrăzneli. Era simţitor din cale afară, bun şi blând ca un mieluşel, vesel ca un copil fericit. Căpăta tot felul de bunătăţi de la masa stăpânilor.

  Stătea nelipsit în spatele scaunului generălesei şi-i plăcea grozav zahărul. Cum i se dădea o bucată de zahăr, o şi ducea la gură şi o mânca cu mare poftă ronţăind cu dinţii lui superbi, sănătoşi şi albi ca laptele, iar ochii lui albaştri şi veseli, ca şi tot chipul său drăgălaş, străluceau de plăcere.

  Mânia lui Foma Fomici a ţinut mult timp, dar în cele din urmă, văzând că aici nu obţine absolut nimic mâniindu-se, hotărî brusc să schimbe tactica şi să-l ia pe Falalei sub oblăduirea sa. Certându-l mai întâi pe unchiul meu pentru faptul că puţin îi pasă de educaţia slugilor din conac, el se hotărî să înceapă imediat educaţia bietului băiat, sădindu-i în suflet principii de morală, învăţân-du-l maniere frumoase şi limba franceză. „Cum aşa! Spunea el, apărându-şi ideea absurdă (idee care îşi făcea loc nu numai în capul lui Foma Fomici, martor la aceasta fiind însuşi autorul acestor rânduri), cum aşa! Un băiat care stă tot timpul lângă stă-pâna sa! Dar dacă se întâmpla ca dânsa, uitând că el nu înţelege franţuzeşte, să-i spună: donnez-moi mon mouchoir*, el nu trebuie să priceapă, ca s-o servească imediat?” S-a dovedit însă că Falalei nu numai că este incapabil să înveţe franţuzeşte, dar şi că bucătarul Andron, unchiul său, care se străduise cu toată dragostea să-l înveţe a scrie şi a citi ruseşte, se lăsase de mult păgubaş şi ascunsese abecedarul în raft! Mintea lui Falalei era atât de opacă pentru ştiinţa de carte, încât nu pricepea absolut nimic. Mai mult: se iscă din asta şi o istorie întreagă. Servitorimea de la conac începu să râdă de Falalei, spunându-i „franţuzu”, iar bătrânul Gavrilă, camerdinerul unchiului meu de mulţi ani, foarte priceput şi devotat, îndrăzni chiar să nege pe faţă foloasele însuşirii limbii franceze. Când Foma Fomici află despre aceasta, se făcu foc, şi, drept pedeapsă, îl puse şi pe Gavrilă, pe acest adversar declarat şi înverşunat al graiului galilor, să înveţe şi el franţuzeşte. Iată de unde porni istoria aceasta cu franţuzeasca, de care fusese atât de revoltat domnul Bahceev. Şi mai prost stăteau lucrurile cu însuşirea bunelor maniere: Foma nu izbuti de loc să-l educe în această privinţă pe Falalei, care, cu toate interzicerile, venea regulat, în fiecare dimineaţă, să-i povestească lui Foma Fomici ce visase peste noapte, ceea ce Foma Fomici considera drept un semn de familiaritate şi o necuviinţă inadmisibilă. Dar Falalei rămânea tot Falalei. Bineînţeles şi pentru aceasta avea de suferit în primul rând unchiul meu, în capul căruia se spărgeau de obicei toate urmările trăsnăilor lui Foma.

  — Ştii dumneata, ştii ce a făcut el astăzi? Îl auzeai deodată zbierând pe Foma, care pentru mai mult efect alegea în asemenea scopuri un moment când toţi ai casei erau adunaţi. Ştii dumneata, colonele, până unde duce răsfăţul pe care-l practici sistematic? Azi la prânz i-ai dat, se pare, o felie zdravănă de plăcintă, nu-i aşa? Ei

  ♦ Dă-mi batista (fr.).

  — DpsţoievşHi – Opere, voi. Ţi bine, ştii ce a spus dumnealui după ce a devorat-o? Vino încoa, fiinţă neroadă; vino, vino încoa, idiotule, mutră rumenă ce eşti…!

  Falalei se apropie plângând şi ştergându-şi ochii cu amândouă mâinile.

  — Ce-ai spus după ce ţi-ai înghiţit plăcinta? Repetă de faţă cu toată lumea!

  Falalei nu scoate nici o vorbă şi se lasă înecat de un nou potop de lacrimi.

  — Atunci să spun eu pentru tine. Ai zis, lovindu-te cu palma peste pântecele îndopat şi neruşinat: „Mi-am umplut burtoiul tun, ca badea Martin cu săpun!” Acum te întreb, colonele, dacă e admisibil să se vorbească astfel, folosind asemenea limbaj, într-o societate cultă, darămite într-o societate aleasă? Ai spus aşa, ori n-ai spus? Vorbeşte!

  — Am… Am spu-us!… Confirmă Falalei scâncind.

  — Acum spune-mi: ştii tu că Mârtan mănâncă săpun? Unde ai văzut un asemenea Mârtan care să mănânce săpun? Vorbeşte, lă-mureşte-mă ce fel de Mârtan fenomenal este acesta!

  Falalei tace.

  — Nu auzi ce te întreb, stăruie Foma, cine este acest Mârtan? Vreau să-l văd, vreau să-l cunosc. Ei, cine este el? Impiegat, astronom, poet, magazioner, servitor – trebuie să fie el ceva. Răspunde! ' '

  — Ser-vi-tor, răspunde, în sfârşit, Falalei printre sughiţuri.

  — De unde este? Cine sunt stăpânii lui?

  Dar Falalei nu ştie să spună cine sunt stăpânii lui Mârtan. Bineînţeles că totul se isprăveşte ca de obicei: înfuriat, Foma părăseşte încăperea ţipând că a fost jignit; generăleasa trece printr-o criză de nervi cu leşinuri; iar unchiul îşi blestemă clipa când s-a născut, cere iertare de la toată lumea şi tot restul zilei umblă în vârful picioarele chiar şi în propriile sale încăperi.

  Ca un făcut, chiar a doua zi după istoria cu săpunul lui Mârtan, Falalei, aducând dimineaţa lui Foma Fomici ceaiul şi uitând cu totul şi de Martin şi de necazurile din ajun, se apucă să-i povestească că a visat în noaptea aceea un taur alb. Atâta mai lipsea! Indignat la culme, Foma Fomici îl cheamă imediat pe unchiul meu şi-i trage o săpuneală groaznică pentru visul necuviincios, pe care-l văzuse Falalei al lui. De data aceasta, fură luate măsuri drastice: Falalei fu pedepsit şi pus în genunchi într-un colţ. I se interzise o dată pentru totdeauna să mai aibă asemenea visuri grosolane, ţărăneşti. „Ceea ce mă supără pe mine, îl lămurea Foma pe unchiul meu, pe lângă faptul că el, la drept vorbind, nici n-ar trebui să aibă îndrăzneala de a veni la mine cu visurile sale şi cu atât mai mult cu taurul cel alb, pe lângă acest fapt, zic, mă supără şi cred că vei fi de acord şi dumneata, colonele, mai ales natura, caracterul acestor visuri; căci ce altceva poate să însemne un taur alb decât o dovadă de