grosolănie, de ignoranţă şi de bădărănie din partea necioplitului Falalei al dumitale? Omul cum gândeşte, aşa visează. N-am spus eu de atâtea ori că nu-i nimic de capul lui şi că nu trebuie lăsat în apartamentele stă-pânilor? Niciodată, niciodată nu vei izbuti să transformi acest suflet rudimentar de ţăran ridicându-l la o înţelegere superioară, poetică. Ce, nu eşti în stare, continua el adresându-se lui Falalei, nu eşti în stare să visezi ceva frumos, delicat, gingaş, nobil, să zicem o scenă din societatea bună, să visezi, de pildă, nişte boieri jucând cărţi sau nişte doamne care se plimbă într-un parc frumos? Falalei făgădui ca la noapte să aibă numai visuri cu boieri şi cu doamne plimbându-se într-un parc frumos.

  Seara, la culcare, Falalei se rugă lui Dumnezeu, cu lacrimi în ochi, să-i trimită un asemenea vis şi se gândi îndelung cum ar putea face ca să nu mai viseze pe afurisitul acela de taur alb. Dar speranţele omului sunt înşelătoare. Deşteptându-se a doua zi, îşi aduse aminte cu groază că toată noaptea nu visase decât taurul alb şi nu visase nici o doamnă plimbându-se într-un parc frumos. De data aceasta, consecinţele fură cu totul neaşteptate. Foma Fomici declară convins că nu crede în posibilitatea unui asemenea caz, în posibilitatea repetării aceluiaşi vis şi că Falalei a fost anume pus de cineva dintre cei ai casei, sau chiar şi de colonel, să-i facă în ciudă lui Foma Fomici. Urmară iarăşi strigăte, reproşuri, învinuiri şi lacrimi. Către seară, generăleasa se îmbolnăvi; o atmosferă de tristeţe apăsătoare se instaura în întreaga casă şi toţi umblau cu ochii în pământ. Mai rămânea o slabă nădejde că în noaptea ce urmează, adică a treia noapte, Falalei va avea poate norocul să viseze ceva delicat şi poetic. Dar spre necazul şi desperarea tuturor, timp de o săptămână încheiată, noapte de noapte, Falalei nu visă altceva decât taurul alb şi numai pe acest taur alb! Nici pomeneală de lume bună.

  Ceea ce era mai curios şi aici apărea partea cea mai nostimă a păţaniei lui Falalei, că nici prin cap nu i-a trecut vreodată să scape cu o minciună oarecare, şi, în loc de taur alb, să spună, de pildă, că a visat, hai să zicem, o trăsură plină de doamne şi în care era şi Foma Fomici; cu atât mai mult, că o minciună într-un ase-

  Inehea caz nici n-ar fi fost cine ştie ce mare păcat. Dar Falalei era atât de cinstit şi curat la suflet, încât n-ar fi fost în stare să spună o minciună, chiar dacă ar fi voit s-o facă cu tot dinadinsul. Nici nu încerca nimeni să-l înveţe, fiindcă toată lumea ştia că el se va trăda din prima clipă şi că Foma Fomici îl va prinde pe loc cu minciuna. Ce era de făcut? Situaţia unchiului meu devenise insuportabilă. Falalei era incorigibil. Bietul băiat începu chiar să slăbească de supărare. Chelăreasa Malania susţinea că băiatul a fost deocheat şi îl stropi cu apă în care stinsese cărbuni. La această operaţie salvatoare participase şi inimoasa Praskovia Ili-nişna. Zadarnic însă, nimic nu ajuta!

  — Lua-l-ar naiba de taur afurisit! Se plângea Falalei. Îl văd în fiecare noapte! Seara, înainte de culcare, mă închin şi zic aşa: „Visule, nu mi te arăta cu taur alb; visule, nu mi te arăta cu taur alb!” De unde! Cum închid ochii, îl şi văd că răsare blestematul şi se proţăpeşte înainte-mi, o dihanie mare, cu coarne, cu botul gros… U-u-u!

  Unchiul meu era desperat. Din fericire, însă, Foma Fomici părea să fi uitat de taurul alb. Nimeni, fireşte, n-a crezut că Foma Fomici ar putea să uite un fapt atât de important. Toţi îşi ziceau cu teamă că taurul alb este deocamdată ţinut în rezervă pentru orice eventualitate şi va fi readus în scenă la prima ocazie favorabilă. Ulterior s-a constatat că în acel timp Foma Fomici era absorbit de alte treburi, alte griji importante; în capul lui prolific şi plin de idei folositoare dospeau alte plăsmuiri. Aşa că bietul Falalei avu răgaz să respire mai în voie. Iar împreună cu Falalei răsuflară uşuraţi şi toţi ceilalţi. Băiatul se înveseli, uitând de cele întâmplate; până şi taurul alb începu să i se arate tot mai rar, deşi ţinea din când în când să-i reamintească de existenţa sa fantastică, într-un cuvânt, totul ar fi decurs cum nu se poate mai bine, dacă n-ar fi existat în lumea aceasta jocul komarinskaia.

  Trebuie spus că la joc Falalei era neîntrecut; jocul era darul lui de căpetenie, aproape un fel de menire a vieţii sale; dansa cu pasiune, cu o veselie şi energie inepuizabile; dar cel mai mult îi plăcea jocul komarinskaia. Nu s-ar putea spune că-i plăcea atât de mult purtarea uşuratică şi în orice caz inexplicabilă a acestui ţăran nepăsător şi chefliu. Nu. Pur şi simplu îi plăcea dansul komarinskaia ca atare, numai şi numai pentru faptul că era pentru. El absolut imposibil să audă cântecul komarinskaia şi să nu joace komarinskaia. Uneori, pe înserat, câţiva rândaşi, visitii, feciori de casă, grădinarul care cânta la scripcă şi chiar unele femei şi slujnice de la conac se adunau în cerc undeva mai în dos, pe la arie, ca să nu audă Foma Fomici şi se înjgheba o petrecere cu muzică şi joc, la sfârşitul căreia intra triumfal în drepturile sale şi komarinskaia. Orchestra era alcătuită din două balalaici, o chitară, o vioară şi o da-irea pe care o mânuia cu multă iscusinţă foraiterul Mitiuşka. Să-l fi văzut atunci pe Falalei: încurajat de strigătele şi hazul publicului, juca până la ameţeală, ca un apucat, chiuia, ţipa, râdea, bătea din palme; juca, de parcă îl purta o forţă necunoscută căreia nu era în stare să i se împotrivească şi care îl îndemna să se ţină după ritmul tot mai iute al melodiei brave, lovind în tact cu tocurile pe bătătură. Erau clipele lui de adevărată voluptate; şi n-ar fi fost nimic, totul ar fi mers bine, dacă la urechea lui Foma Fomici n-ar fi ajuns în