Foma Fomici îşi pierdu respiraţia; apoi deodată, venindu-şi în fire, trimise după colonel.

  — Aş vrea să-mi spui un singur lucru, colonele, începu Foma, ţi-ai pus în gând şi te-ai jurat să-l pierzi definitiv pe acest nenorocit idiot, sau mai ai încă un pic de înţelepciune? In primul caz, mă spăl pe mâini şi nu mă' amestec; dacă nu este însă o ho-tărâre definitivă din partea dumitale, eu…

  — Dar ce este? Ce s-a întâmplat, strigă speriat unchiul.

  — R- Cum, ce s-a întâmplat? Ştii dumneata că el joacă koma-rjnskaia?

  — Ei şi… Ce-i cu asta?

  — Cum aşa, ce-i cu asta? Ţipa Foma. Şi o spui chiar dumneata – dumneata, stăpânul lor şi oarecum părintele lor! Dar îţi dai seama dumneata ce înseamnă acest dans komarinskaia? Ştii dumneata că acest cântec prezintă un ţăran dezgustător, care a încercat cea mai imorală faptă fiind în stare de ebrietate? Ştii dumneata ce a încercat acest şerb desfrânat? A călcat în picioare cele mai sacre legături şi, ca să spun aşa, le-a călcat cu ciubotele lui oribile de ţărănoi, deprinse să calce numai duşumelele cârciu-milor! Iţi dai seama dumneata că prin răspunsul dumitale m-ai jignit în sentimentele mele cele mai nobile? Iţi dai dumneata seama că prin răspunsul dumitale îmi aduci o jignire personală? Iţi dai dumneata seama de toate astea?

  — Dar ascultă, Foma… E doar un cântec şi nimic altceva…

  — Cum? Un cântec şi nimic altceva? Şi nu ţi-a fost ruşine să recunoşti că ştii acest cântec – dumneata, care te pretinzi a face parte din crema societăţii, din nobilime; dumneata, tatăl unor copii cu sufletul neprihănit şi educaţi în spiritul moralei celei mai alese, dumneata, coşcogea colonelul! Auzi! Numai un cântec! Dar eu sunt convins că acest cântec s-a născut pe temeiul unui fapt real! Numai un cântec! Dar care om de bună condiţie ar putea să mărturisească, fără să intre în pământ de ruşine, că ştie acest cântec, că l-a auzit vreodată? Care, care?

  — Păi bine, Foma, uite chiar şi tu îl cunoşti, ca să-ţi răspund la întrebare, zise cu candoare sărmanul meu unchi.

  — Cum! Eu îl cunosc? Eu… Eu… Adică eu!… M-au jignit! Ţipă ca din gură de şarpe Foma, smulgându-se de pe scaun şi înecându-se de furie. Nu se aşteptase de loc la un asemenea răspuns zdrobitor.

  Nu voi mai descrie toată mânia lui Foma Fomici. Colonelul fu alungat cu ruşine din faţa acestui sacerdot şi apărător al moralităţii, pentru un răspuns necuviincios şi lipsit de orice noimă. Fapt e că de atunci Foma Fomici îşi jură să-l prindă pe Falalei asupra faptului, adică dansând komarinskaia. Seara, când toată lumea îl credea ocupat în camera sa, el cobora pe furiş în parc, de acolo în livadă, ocolea grădinile şi se ascundea în lanul de cânepă de la capătul căruia se vedea bătătura pe care se făcea jocul. Îl pândea pe bietul Falalei cum pândeşte vânătorul o pasăre, în-chipuindu-şi cu voluptate scena scandalului pe care îl va stârni în întreaga casă, dar mai ales muzica pe care o va face colonelului în caz de reuşită a acestei expediţii. In sfârşit, acţiunea lui fu încununată de succes; osteneala lui neadormită aduse roadele dorite: îl surprinsese pe Falalei dansând komarinskaia! Se înţelege, dar, de ce unchiul meu îşi smulgea părul din cap după ce se pomenise mai întâi cu Falalei plângând; iar acum îl auzi pe Vidopleasov anunţând venirea lui Foma Fomici, care, peste toate cele întâmplate până atunci, apărea în persoană într-un moment atât de greu şi de penibil.

  V/7

 FOMA FOMICI.

  Plin de curiozitate, mi-am îndreptat privirile spre uşă, con-centrându-mi toată atenţia asupra acestui domn. Avusese perfectă dreptate Gavrilă, spunându^mi adineauri că e un omuleţ tare pi- ' pernicit la înfăţişare. Foma era inie de statură, cu părul blond spălăcit, încărunţit, cu nasul coroiat, faţa zbârcită şi cu un neg mare pe bărbie. Părea de vreo cincizeci de ani. Intră încet, tacticos, cu privirea în pământ. Dar mersul, poza lui pedantă şi întreaga înfăţişare trădau cea mai arogantă şi îngâmfată încredere în valoarea şi superioritatea propriei sale persoane. Spre surprinderea mea, venise în halat, ce-i drept, de croială străină, dar totuşi în halat şi în papuci de casă. Gulerul de la cămaşă, fără cravată, era răsfrânt ă Venfant*; toate astea îi dădeau un aer foarte caraghios. Se duse direct la un fotoliu neocupat, îl trase lângă masă şi se aşeză, fără a spune nimănui nici un cuvânt. Brusc, toată zarva, toată frământarea şi agitaţia de până atunci se potoliră. Se aşternu o linişte impresionantă, încât se putea auzi şi zborul unei muşte. Generăleasa se îmblânzi ca o mioară. Toată adoraţia supusă a acestei sărmane idioate pentru Foma Fomici se arătă nedeghizată în văzul tuturor. Nu-şi lua ochii de la odorul ei, literalmente sorbindu-l din ochi. Domnişoara Perepeliţâna se hlizea frecându-şi mânuţele, iar biata Praskovia Ilinişna nu-şi putea stăpâni tremurul de frică. Unchiul porni îndată să se agite.

  — Serveşte ceaiul, surioară! Dar vezi să fie mai dulce, surioară; Foma Fomici preferă după somn un ceai cât mai dulce; vrei să fie dulce, nu-i aşa, Foma?

  — Nu-mi arde mie acum de ceai! Zise Foma tărăgănat şi grav, dând din mână cu un aer preocupat. Vă gândiţi numai cum să vă îndulciţi mai mult huzurul!

  Cuvintele acestea ale lui Foma şi intrarea lui cu totul caraghioasă prin aerul său grav şi pedant mi-au stârnit cel mai mare interes. Eram curios să văd până unde va ajunge în cele din urmă nesimţirea acestui individ îngâmfat; i se urcase la cap rolul de mentor-povăţuitor în care tot prin obrăznicie se erijase.

  — Foma! Strigă unchiul, ţM prezint pe nepotul meu, Serghei Alexandriei I Chiar adineauri a sosit.

  Foma Fomici îl măsură din cap până în picioare.

  — După cum văd, colonele, ţi-ai cam luat obiceiul să mă întrerupi sistematic din vorbă, rosti el după o lungă tăcere şi fără să-mi acorde nici