* Ca la copii (fr.).

  — L-am văzut, Foma…

  — Aha, l-ai văzut, va să zică! Apoi, dacă î-ai văzut, să ţi-l/mai arăt o dată ca să-ţi admiri opera, colonele… Din punct de vedere moral. Vino încoa, idiotule! Vino-ncoa, mutră olandeză ce eşti 1 Ei, haide, mişcă, mişcă! Nu te teme!

  Falalei se apropie, cu gura deschisă, suspinând şi înghiţindu-şi lacrimile. Foma Fomiei îl contempla cu voluptate.

  — Intenţionat i-am Spus mutră olandeză, Pavel Semionâci, declară el aşezându-se mai comod în fotoliu şi întorcând uşor capul spre Obnoskin, care şedea alături. Şi, în general, trebuie să vă spun că nu găsesc necesar să-mi îndulcesc expresiile —- asta în nici un caz. Adevărul trebuie să rămână adevăr. Oricât ai căuta să acoperi noroiul, tot noroi rămâne. Aşadar, ce rost ar mai avea să îndulceşti lucrurile? Ca să te înşeli pe tine însuţi, să înşeli şi pe alţii? Numai în capul unei secături mondene putea încolţi ideea necesităţii unor asemenea convenienţe absurde. Spune-mi, te rog.

  — Te iau drept judecător – găseşti ceva frumos în mutra asta? Mă gândesc la expresia delicată, înălţătoare, sublimă a frumuseţii şi nu la un rât trandafiriu!

  Foma Fomiei vorbea încet, tărăgănat şi cu o ponderaţie gravă, impunătoare.

  — Ceva frumos în mutra lui? Răspunse Obnoskin cu o desconsiderare impertinentă. Mie îmi face pur şi simplu impresia unui rosbif şi nimic mai mult…

  — M-am oprit astăzi în faţa oglinzii şi m-am privit mai atent, continuă Foma, evitând solemn să pronunţe direct pronumele preferat eu. Nu m-am considerat niciodată o frumuseţe de bărbat, dar fără să vreau, am ajuns la concluzia că există totuşi în aceşti ochi cenuşii ceva care mă deosebeşte de un Falalei oarecare. Acest ceva este cugetarea, este viaţa, este inteligenţa! N-aş vrea să se „creadă că mă etalez pe mine ca să mă laud. Vorbesc în general despre clasa noastră, despre cei din mediul nostru. Şi acum, ce crezi: ar putea să existe măcar o fărâmă, o fărâmiţă oarecare de suflet în acest biftec ambulant? Da, da, observă, te rog, Pavel Semionâci, cum toţi slugoii aceştia, total lipsiţi de cugetare şi de idealuri şi care nu mănâncă decât carne de vită, cum toate slugile astea au un ten de o prospeţime dezgustătoare, de o prospeţime stupidă, grosolană! Ai vrea poate sft afli nivelul lui de gândire? Ascultă tu, căpăţână! Vino mai aproape, lasă-ne să te admirăm! Ce stai cu gura căscată? Parcă ai vrea să înghiţi o balenă? Tu eşti frumos? Răspunde: eşti frumos?

  — Fru-mos! Răspunse Falalei cu lacrimi stăpânite. Obnoskin nu mai putea de râs. Simţeam că încep să tremur de mânie.

  — L-ai auzit? Continuă Foma, întoreându-şi triumfător capul spre Obnoskin. Lasă că îţi spune el şi altele! Ascultă mai departe! Am venit aici să-i fac examen. S-au găsit, Pavel Semionâci, persoane care vor cu orice preţ să-l pervertească şi să-l piardă pe acest idiot nenorocit. Se poate întâmpla ca judecata mea să fie prea aspră, să mă înşel; dar o spun din dragoste pentru omenire. Acest individ a jucat adineauri cel mai necuviincios dans din câte există. Şi nimănui nu-i pasă. Ei bine, ascultă. Răspunde: ce ai făcut chiar adineauri? Răspunde! Răspunde îndată – auzi?

  — Am ju-cat… Îngăimă Falalei, înteţindu-şi plânsul.

  — Şi ce-ai jucat, mă rog? Ce joc? Hai, spune!

  — Komarinskaia…

  — Komarinskaia! Dar cine este Komarinski? Ce-i aia Komarinski? Crezi că pot înţelege ceva din acest răspuns al tău? Ei, lămureşte-ne: cine-i acest Komarinski al tău?

  — Un ţă-ran…

  — Un ţăran! Numai ţăran şi atâta tot? Mă mir! Înseamnă că e un ţăran de ispravă! Înseamnă că e un ţăran vestit, dacă se scriu despre el poeme şi se joacă dansuri? Ei haide, răspunde!

  A chinui pe cineva era o necesitate pentru Foma. El se juca cu victima sa, ca pisica ou şoarecele; dar Falalei tăcea şi suspina, neînţelegând întrebarea.

  — Ei, hai, răspunde odată! Stăruie Foma, te-am întrebat: ce fel de ţăran era el? Al cui era? Boieresc, al statului, liber, dijmaş, domenial – există multe feluri de ţărani…

  — Do-me-nial…

  — Aha! Domenial! Ai auzit, Pavel Semionâci? Un fapt istoric nou: ţăranul Komarinski este un ţăran domenial. Hm!… Ei şi ce-a făcut acest ţăran? Pentru ce grozave isprăvi este cântat şi… Jucat?

  Întrebarea era cam delicată şi, întrucât se adresa lui Falalei, chiar primejdioasă.

  — Aici cred că… Dumneata… Încercă să obiecteze Obnoskin, aruneînd o privire spre mămiţica lui, care începuse să se cam fo-iască pe divan. Dar ce puteai face? Mofturile lui Foma Fomiei aveau putere de lege.

  — Ascultă, unchiule, dacă nu-i opreşti pe gugumanul acesta, e în stare… ai auzit ce vrea, unde vrea să ajungă el? Falalei poate să trmtească ceva de… Te asigur… I-am şoptit eu unchiului, care se zăpăcise de tot şi nu mai ştia ce 'să facă.

  — Ar fi cazul, totuşi, Foma,. Începu el, uite, dă-mi voie să ţi-l prezint pe nepotul meu, un tânăr care studiază mineralogia…

  — Te rog, colonele, să nuvmă întrerupi cu mineralogia dymi-tale, la care, pe cât ştiu eu, nu te pricepi de loc, ba chiar şi alţii nu se pricep de loc. Nu sunt copil. El îmi va răspunde că acest ţăran, în loc să muncească pentru binele familiei lui, s-a îmbătat ca un porc, şi-a dat pe băutură scurta şi a fugit aşa beat în stradă. Acesta este subiectul atât de cunoscut al acestui poem care face elogiul beţiei. N-ai nici o grijă, acum el ştie ce să răspundă. Aşadar, răspunde: ce-a făcut acest ţăran? Ţi-am suflat doar, ţi-am dat mură în gură. Dar vreau să aud de la tine: ce-a făcut, prin ce s-a făcut vestit, ce merite l-au făcut vrednic de glorie nemuritoare, încât îl proslăvesc toţi trubadurii? Ei?

  Bietul Falalei se