— Mi-e ruşine să spun! Bâigui el, în sfârşit, cuprins de desperare.

  — Aha! Ţi-e ruşine să spui! Mormăi Foma triumfător. Acesta este răspunsul pe care am vrut să-l aud, colonele! Îi este ruşine s-o spună, dar nu-i este de loc ruşine s-o facă? Iată morala pe care ai sădit-o dumneata, care a încolţit, a dat lăstare şi pe care dumneata acum… O stropeşti. Dar să ne oprim aici deocamdată! Pleacă acum la bucătărie, Falalei. Nu-ţi voi spune acum nimic, din respect pentru persoanele aici de faţă; dar să ştii că astăzi, chiar astăzi vei fi pedepsit, vei fi pedepsit cu toată asprimea. Iar de nu, dacă şi de data aceasta vei fi preferat mie, rămâi aici să-ţi distrezi stăpânii cu jocul komarinskaia, iar eu voi pleca numaidecât din această casă! Ajunge! Am zis. Du-te!

  — Dar nu crezi că eşti prea aspru… Bâigui Obnoskin.

  — Fireşte, fireşte, fireşte! Strigă unchiul, dar se întrerupse brusc şi tăcu. Foma îl privea încruntat cu coada ochiului.

  — Mă întreb însă, Pavel Semionâci, continuă el, ce fac astăzi toţi aceşti, mă rog, literaţi, poeţi, savanţi, cugetători contemporani? Cum se face că ei nu acordă nici o atenţie, nici nu observă ce fel de cântece cântă poporul rus şi cu ce fel de cântece se însufleţeşte la joc poporul rus? In definitiv, ce-au făcut până acum toţi cei de teapa lui Puşkin, Lermontov sau Borozdna15? E pur şi simplu surprinzător. Poporul joacă komarinskaia, această apoteoză a beţiei, iar ei scriu versuri despre nişte floricele nu-mă-uita! De ce să nu scrie nişte oîntece moralizatoare pentru uz popular, lă-sând deoparte miozotisul? Este o problemă socială! Mă rog, să-l înfăţişeze şi pe ţăran, nu zic ba, dar să-mi arate un ţăran înnobilat, un sătean, ca să zicem aşa, dar nu un mujic. Să-l înfăţişeze pe acest înţelept al satului în toată simplitatea lui, mă rog, chiar şi în opinci – sunt de acord şi cu asta – dar să fie un ţăran plin de virtuţi, vrednic de invidia – o spun cu tot curajul – chiar şi a unui prea-prea-preaslăvit Alexandru Machedon. Eu cunosc Rusia şi Rusia mă cunoaşte pe mine 16: şi tocmai de aceea o spun. Să-l zugrăvească pe acest ţăran împovărat de o familie grea, poate şi de apăsarea părului alb, să-l zugrăvească într-o izbă cu aer înăbuşitor şi încă flămânzit, să zicem, dar să mi-l zugrăvească mulţumit, supus, binecuvântându-şi sărăcia, necum cârtind împotriva ei şi cu totul nepăsător faţă de aurul celui bogat. Lasă bogătaşul înduioşat şi cuprins de milostenie sufletească să-i aducă singur, în sfârşit, la picioare aurul său; iar virtuţile ţăranului să se unească cu acest prilej cu virtuţile boierului care mai e, pe deasupra şi mare demnitar. Săteanul şi înaltul demnitar, atât de separaţi pe treptele sociale, se unesc, în sfârşit, în şi prin' virtute – iată o idee măreaţă! Dar aşa, ce vedem noi? Pe de o parte petale de nu-mă-uita, iar pe de altă parte – un ţăran beat ţâşnind din câr-ciumă şi alergând dezmăţat pe uliţă! Unde e poezia, mă rog? Unde este plăcerea estetică? Unde-i inteligenţa? Unde-i graţia? Unde-i morala? Iertaţi-mă, dar aşa ceva nu înţeleg şi n-am să înţeleg niciodată!

  — O sută de ruble îţi rămân dator, Foma Fomici, pentru aceste vorbe! Strigă entuziasmat Ejevikin.

  — O să capete el pe dracu de la mine, îmi şopti bătrânul discret la ureche. Zăhărelul, zăhărelul!

  — Ei da, aşa mai zic şi eu… Ai fost grozav, încuviinţă Obnoskin.

  — Fireşte, fireşte, fireşte! Exclamă unchiul, care ascultase eu cea mai mare atenţie şi se uita acum la mine triumfător.

  — Ce temă grozavă de conversaţie! Şopti el frecându-şi mâi-nile, o discuţie multilaterală, dracu să mă ia! Foma Fomici, dă-mi voie să ţi-l prezint pe nepotul meu, adăugă el cu efuziune. Şi ej se ocupă cu literatura – ţi-l recomand.

  Nici de data aceasta Foma Fomici nu Ju, ă} ji şeţp (recomandarea rejrmoitĂ a unphjului meu.

  — Pentru Dumnezeu, unchiule, nu mă recomanda! I-am şoptit eu unchiului stăruitor.

  — Ivan Ivanâci! Se întoarse deodată Foma către Mizincikov, privindu-l ţintă. Aş vrea să aud şi părerea dumitale cu privire la cele discutate de noi.

  — Părerea mea? Pe mine mă întrebi? Răspunse mirat Mizincikov, cu aerul omului trezit din somn.

  — Da, părerea dumitale. Te întreb, pentru că ţin la părerea unor oameni cu adevărat inteligenţi şi nu la părerea unor deştepţi problematici, care sunt deştepţi numai pentru că cineva îi recomandă neîncetat ca atare, drept savanţi, ba se întâmplă uneori să-i invite în mod special ca să-i arate ca la panoramele din bâlci, sau aşa ceva.

  Aluzia mă viza direct, fără îndoială. Şi totuşi era limpede că Foma Fomici, care nu-mi acordase absolut nici o atenţie, iniţiase toată discuţia aceasta despre literatură numai şi numai pentru a orbi, a distruge, a strivi chiar de la primul pas, din primul moment pe deşteptul, pe savantul sosit de la Petersburg. Eram absolut convins de aceasta.

  — Dacă vrei să ştii părerea mea, apoi află… Că sunt. de acord cu dumneata, răspunse Mizincikov oarecum în silă.

  — Toţi sunteţi de acord cu mine! Mi-e şi lehamite, observă Foma. Să-ţi spun sincer, Pavel Semionâci, urmă el după o scurtă pauză, adresându-se iar lui Obnoskin, dacă îi păstrez respect nemuritorului Karamzin 17, nu e nici pentru lucrările lui de istorie, nici pentru Marfa stărostită, nici pentru Vechea şi noua Rusie, ci tocmai pentru că a scris Frol Silin: o epopee măreaţă! Este o operă pur naţională şi va dăinui în veacuri! O epopee sublimă!

  — Fireşte, fireşte, fireşte! O epocă măreaţă! Frol Silin, un om plin de virtuţi! Îmi aduc aminte că l-am citit; ba am şi răscumpărat încă două fete iobage; îi priveam apoi poza şi plângeam. Nobilă trăsătură, îi cânta în strună lui Foma unchiul meu, radiind de bucurie.

  Bietul unchiu-meu! Nu