— Dar şi acum se scriu lucruri interesante, interveni prudent Anfisa Petrovna. De pildă, Misterele Bruxelului.

  — N-aş fi de această părere, observă Foma, regretând parcă faptul. Nu demult am citit una din aceste poeme… Ce să spun! „Floricele de rju-mă-uita I” Iar dacă e vprba să avem tptuşi o pre* ferânţâ, aş zice ca dârî scriitorii mai noi îmi place cel mai mult „Perepiscik” 18: ce condei!

  — Perepiscik”! Se însufleţi Anfisa Petrovna, acela care trimite scrisori la revistă? Ah, e superb! Ce joc de cuvinte!

  — Bine spus: joc de cuvinte. El, ca să zicem aşa, jonglează cu pana. O extraordinară uşurinţă la scris!

  — Şi totuşi, e cam pedant, strecură neglijent Obnoskin.

  — Să zicem că-i pedant, nu zic ba; dar e un pedant simpatic, un pedant suplu, elegant! Desigur, niciuna din ideile lui n-ar rezista unei critici serioase; dar te câştigă prin supleţea frazei! Un flecar – de acord, dar un flecar simpatic, un flecar elegant! Vă aduceţi aminte, de pildă, într-un articol literar al său, el menţionează undeva că are nişte moşii?

  — Moşii? Se aprinse unchiul meu – admirabil! În ce gubernie?

  Foma se opri, îl fixă un moment pe unchiul meu şi continuă pe acelaşi ton:

  — Ei bine, spuneţi-mi, vă rog, care este raţiunea, ce nevoie am eu, cititor, să ştiu că dumnealui are proprietăţi? Ai nişte moşii – să fii sănătos! Şi totuşi, cu cită graţie, cu cât umor descrie totul! E sclipitor de spiritual, un torent, o cascadă de vorbe de spirit! E un fel de Narzan al vorbelor de duh! Da, da, aşa trebuie scris! Şi cred că tocmai aşa aş fi scris şi eu, dacă acceptam să mă public în reviste…

  — Poate că ai fi scris şi mai bine, strecură cu respect Ejevikin.

  — Ai şi ceva melodic în frază! Adăugă unchiul meu. Foma Fomici îşi ieşi, în sfârşit, din răbdări.

  — Colonele, n-aş putea să te rog, bineînţeles, în modul cel mai delicat, să ne scuteşti de observaţiile dumitale, lăsându-ne să ducem la bun sfârşit discuţia noastră interesantă? Dumneata nu eşti competent să-ţi dai părerea în această discuţie, nu eşti avizat! Aşadar, te rog să nu ne tulburi această plăcută discuţie literară. Vezi-ţi de gospodăria dumitale, bea-ţi ceaiul, dar… Lasă în pace literatura. Ea nu va avea nimic de pierdut din cauza aceasta, te asigur!

  Obrăznicia acestui om întrecea orice măsură. Nici nu ştiam ce să mai cred.

  — Păi, n-ai spus chiar tu, Foma, de ceva melodic, îngăimă pierdut şi jalnic unchiul meu.

  — Exact. Dar eu am spus-o în cunoştinţă de cauză, am spus-o când trebuia; iar dumneata?

  — Ei da! Noi am spus-o cu cap, bâzâi Ejevikin, agitându-se în jurul lui Foma Fomici. Cât despre cap, aşa singurel cum sân-tem, de-abia ne ajută să ducem cu mintea noastră nevolnică, colea, vreo două ministere, iar la nevoie îl învârtim cumva şi pe al treilea – aşa suntem noi!

  — Iar am scrântit-o, va să zică! Conchise unchiul meu, zâm-bind cu blândeţea ce-l caracteriza.

  — Bine că recunoşti cel puţin, îl aprobă Foma.

  — Nu-i nimic, Foma, nu mă supăr. Ştiu că mă opreşti, fiindcă îmi eşti prieten, îmi eşti ca un frate. Chiar eu te rugasem în privinţa asta şi foarte bine că o faci! E spre binele meu! Iţi mulţumesc şi mă voi strădui să-mi fie de învăţătură.

  Răbdarea mea se apropia de sfârşit. Tot ce auzisem înainte despre Foma Fomici mi se păruse atunci cam exagerat. Dar acum, după ce am asistat la toată scena aceasta, mi-am dat seama că realitatea întrecea orice închipuire. Nu-mi venea să-mi cred urechilor; nu puteam înţelege, nu eram în stare să leg laolaltă atâta îndrăzneală neobrăzată^ 'atâta pornire tiranică, un asemenea despotism – de o parte şi atâta credulitate naivă, o asemenea robie acceptată de bunăvoie – de cealaltă parte! De altfel, am avut impresia că şi unchiul meu se simţea' contrariat de atâta insolenţă. Se vedea limpede după faţa lui. Ardeam de dorinţa să mă încaier cumva cu Foma, să-i dau o ripostă, fie chiar şi trântindu-i cu toată furia vreo grosolănie mai usturătoare, iar încolo – fie ce o fi! Gândul acesta mă întărâta. Pândeam cu nerăbdare momentul prielnic, fără să-mi dau seama că în ardoarea frământării îmi turtisem complet borurile pălăriei. Dar ocazia nu se ivea: Foma era ho-tărât să-mi ignoreze total prezenţa.

  — E adevărat, e adevărat ce spui tu, Foma, continuă unchiul meu, străduindu-se să-i fie pe plac şi să împrăştie cumva impresia neplăcută lăsată de apostrofările lui Foma. Ai o mare calitate că spui adevărul drept în faţă, Foma, şi-ţi mulţumesc. Omul trebuie să cunoască mai întâi despre ce este vorba şi apoi să-şi dea cu părerea. Recunosc, am greşit! Am mai păţit eu o dată aşa ceva. Închipuieşte-ţi, Serghei, a trebuit o dată să examinez pe cineva… Vă apucă râsul, nu-i aşa? Ei bine, vă rog să mă credeţi că m-am pomenit în situaţia de examinator! Am fost invitat la o instituţie şcolară să asist la examene şi m-am aşezat alături de examinatori, în semn de onoare, ca să zic aşa şi fiindcă aveau acolo un scaun liber. Nici nu vă închipuiţi ce sperietură am tras: habar n-aveam de nici o ştiinţă! Ce mă fac! Aveam sentimentul că din clipă în clipă au să mă scoată şi pe mine la tablă 1 Pe urmă mi-a trecut panica şi, la un moment dat, am început să pun şi eu întrebări. Ţin minte că am întrebat: cine a fost Noe? In general, trebuie să spun că elevii dădeau nişte răspunsuri excelente. După aceea m-au invitat la o gustare şi am băut şampanie pentru prosperarea învăţământului. O instituţie admirabilă! Foma Fomici şi Obnoskin se prăpădeau de râs.

  — Am râs şi eu după aceea! Strigă unchiul, râzând foarte fericit că a izbutit