să mai înveselească lumea. Ascultă, Foma, fie ce-o fi! Ca să vă mai distrez puţin, vreau să vă povestesc cum m-am făcut de râs o dată… Închipuieşte-ţi, Serghei, eram cu gar-nizojpna la Krasnogorsk…

  — Dă-mi voie să te întreb, colonele: va dura mult istorisirea dumitale? Îl întrerupse Foma.

  — Ah, Foma! De-ai şti ce întâmplare nostimă; o să vă prăpădiţi de râs. Ascultă numai, e nostimă de tot. Să vă spun cum m-am făcut de râs.

  — Eu totdeauna ascult cu plăcere istorioarele dumitale de acest gen, declară Obnoskin căscând.

  — N-avem încotro, trebuie să-l ascultăm, decise Foma.

  — E ceva drăguţ de tot, crede-mă, zău, Foma. Vreau să vă povestesc cum m-am făcut b dată de râs, Anfisa Petrovna. Ascultă şi tu, Serghei: e şi instructiv întrucâtva. Ne aflam cu garnizoana la Krasnogorsk (începu unchiul meu, radiind de bucurie, cu vorbirea-i pripită, făcând numeroase digresiuni şi presărând-o cu o mulţime de fraze incidente, cum obişnuia totdeauna când se apuca să povestească ceva pentru plăcerea ascultătorilor). Chiar în seara sosirii în oraş, mă duc la teatru. Era acolo o artistă admirabilă, Kuropatkina, care mai târziu a fugit cu căpitanul de husari Zverkov, chiar de la teatru, fără să-şi fi terminat rolul: au trebuit să întrerupă spectacolul şi să lase cortina înainte de sfârşitul piesei… Ce bestie mai era şi acest Zverkov; juca cărţi, bea, nu fiindcă era un beţiv, ci de dragul prieteniei, îi plăcea să petreacă cu camarazii. Dar şi când scăpa frâul şi o lua razna – uita totul: unde stă, în ce ţară trăieşte, cum îl cheamă… Într-un cuvânt, absolut totul; încolo, era un băiat excelent… Şi aşa, mă duc eu la teatru. In pauză dau să ies pe culoar şi-l întâlnesc pe fostul meu camarad Komouhov… Un băiat admirabil şi un element excepţional, ce mai!… E drept că nu ne văzusem de vreo şase ani. Mă rog, a făcut toată campania, un şir de ordine lşi decoraţii pe piept; acum DU demult am auzit că 5-a lăsat de militărie şi a îmbrăţişat cariera civilă şi a ajuns consilier de stat titular plin; grade serioase, nu glumă! Şi aşa, amândoi bucuroşi la culme, ne-am aşezat în loja mea şi ne-am angajat într-o discuţie însufleţită. In loja de alături şedeau trei doamne; cea din stânga era o urâţenie cum nu mai văzuse lumea… Mai târziu am aflat că era o femeie admirabilă, mamă de copii, îşi fericise bărbatul etc. Ei bine, dracu mă pune şi-i spun lui Komouhov: „Ascultă, dragă, nu ştii cine-i sluţenia asta?” „Care?” „Doamna de colo.” „Păi e o vară de a mea.” Haiti! Am făcut-o de oaie! Închipuiţi-vă mutra mea! Ca s-o dreg, îi şoptesc repede: „Dar nu aceea; unde te uiţi? Aialaltă”. „E soră-mea”, zice. Ptiu, diavole! Şi era soră-sa frumuşică foc, un bujor de fată, s-o sorbi din ochi; îmbrăcată lux: broşe, mănuşi, brăţări – într-un cuvânt, ca un heruvim; s-a măritat după aceea cu un om foarte de treabă, unul Pâhtin; cică s-au cununat fără consimţământul părinţilor; acum însă, totul merge minunat: sunt bogaţi; părinţii nu mai pot de bucurie!… Ei bine, să intru în pământ, nu altceva. Şi tot nu mă astâmpăr. „Nu, frate, zic, nu aia de la margine, cea din mijloc.” „Cea din mijloc? Păi asta e-ne-vastă-mea”… Intre noi fie vorba, era o femeie durdulie şi apetisantă, de-ţi venea s-o mănânci toată, de plăcere… „Ascultă, zic, dacă n-ai văzut încă niciodată un imbecil, iată-l în faţa ta, ai ocazia să-l contempli în carne şi oase, poartă şi o căpăţână: reteaz-o fără milă!” Râde. După spectacol m-a prezentat acestor doamne şi trebuie să le fi povestit, pişicherul, păţania mea, căci le vedeam râzând între ele cu mult haz! Şi, drept să vă spun, niciodată n-am petrecut aşa de bine ca în seara aceea. Ca să vezi, frate Foma, cum poate cineva să se facă de râs uneori! Ha-ha-ha-ha!

  În zadar râdea însă bietul unchiu^meu; în zadar îşi trecea privirea veselă şi blajină de la un chip la altul: o linişte mormântală a fost singurul răspuns la istorisirea lui hazlie. Foma Fomici se închise într-o muţenie sumbră, care îi contamina parcă pe toţi ceilalţi; numai Obnoskin zâmbi uşor, gândind anticipat la săpu-neala straşnică ce era să se abată asupra unchiului. Acesta se fâs-tâci deodată, făcându-se roşu ca racul. Atâta i-a trebuit lui Foma.

  — Ei, ai terminat? Întrebă el, în cele din urmă, adresându-se cu un aer grav povestitorului nedumerit.

  — Am terminat, Foma.

  — Şi eşti mulţumit?

  — Cum adică să fiu mulţumit, Foma? Zise cu amărăciune bietul unchi.

  — Te simţi în apele tale acum? Eşti mulţumit că ai zădărnicit o discuţie literară atât de plăcută într-un cerc de prieteni, întrerupându-i pentru a-ţi satisface amorul propriu meschin?

  — Ei lasă, Foma, am vrut doar să vă distrez pe toţi, când colo tu…

  — Să ne distrezi? Strigă Foma înflăcărându-se subit, păi dumneata nu eşti în stare decât să-i indispui pe toţi şi nicidecum să ne distrezi. Să ne distrezi! Dar îţi dai seama că istorisirea dumitale e aproape imorală? Nu mai spun: necuviincioasă – asta se înţelege de la sine… Ne-ai declarat acum, cu o nemaipomenită brutalitate şi nesimţire, că ţi-ai bătut joc de inocenţa întruchipată, de o femeie din lumea bună numai pentru faptul că n-avusese onoarea să-ţi placă dumitale. Şi ai vrut ca noi, noi toţi să râdem împreună cu dumneata, adică să te aprobăm, să-ţi aprobăm o faptă necuviincioasă şi grosolană; şi numai pentru că eşti stăpânul acestei case! Voia dumitale, colonele, poţi să-ţi cauţi în acest scop un cerc de linguşitori, de adulatori, admiratori şi parteneri, poţi să ţi-i comanzi chiar de peste graniţă, mărindu-ţi suita, în detrimentul şi cu desconsiderarea totală a unei sincere şi nobile porniri sufleteşti; dar Foma Opiskin nu va deveni niciodată un linguşitor, o periuţă, un linge-blide, o licheluţă a dumitale! De acest lucru, te asigur, să n-ai nici o îndoială…!

  — Vai, Foma! Nu m-ai înţeles de loc!

  — Ba nu, colonele, te-am