dibuit eu de mult, te cunosc şi te înţeleg prea bine! Te roade cel mai deşănţat orgoliu; ai pretenţia de a fi extrem de spiritual şi inteligent, dar uiţi că aptitudinea de a fi spiritual se toceşte din pricina veleităţilor exagerate. Dumneata…

  — Dar isprăveşte, te rog, Foma! Ţine seamă măcar de faptul că nu suntem singuri…

  — E atât de trist să vezi toate astea, colonele, iar văzân-du-le – e cu neputinţă să taci. Sunt un om sărac şi stau la mama dumitale. Oricine şi-ar putea închipui că te linguşesc prin tăcerea mea; ori, eu nu accept ca un imberb oarecare să mă ia drept lingăul şi întreţinutul dumitale! Poate că, intrând aici adineauri, anume mi-am forţat nota de sinceritate, anume a trebuit să recurg şi la nişte expresii prea dure; şi am procedat aşa, fiindcă dumneata însuţi mă pui într: o asemenea situaţie. Mă tratezi cu atâta superioritate şi trufie, încât cei de faţă ar putea să mă considere drept un sclav, un întreţinut al dumitale. Se vede că îţi face plăcere să mă înjoseşti în faţa unor necunoscuţi, deşi îţi sunt egal, m-ai auzit? Egal în toate privinţele. Ba s-ar putea ca tocmai eu să fiu acela care te îndatorez, eu îţi fac cinste şi un bine prin faptul că stau la dumneata şi nu dumneata mie. Mă simt mereu umilit; iată de ce sunt nevoit să-mi scot singur în evidenţă poziţia şi locul, să mă laud singur – nu ţi se pare firesc? Eu nu pot să tac, trebuie să vorbesc, trebuie să protestez cu promptitudine şi ca atare îţi declar verde în ochi că dumneata eşti un invidios fenomenal! Văzând, de pildă, că cineva, într-o discuţie sinceră, amicală, îşi dovedeşte fără să vrea cunoştinţele, erudiţia, gustul, te-ai şi simţit nemulţumit, ros de invidie, mânat de ambiţia de a te etala: „Ia să-mi arăt, adicătelea şi eu cunoştinţele şi gustul!” Dar ce gust poţi avea dumneata, iertată să-mi fie întrebarea! În domeniul frumosului înţelegi cam tot atâta – scuză-mă, colonele – cât pricepe, să zicem, boul în carnea de vită! E cam brutal spus, cam grosolan – recunosc; dar cel puţin, am vorbit deschis, cu sinceritate şi cu temei. Aşa ceva nu vei auzi din partea unor lichele cum sunt lingăii dumitale, colonele.

  — Vai, Foma…

  — Aha! „Vai, Foma!” Se vede că adevărul ustură ochii. Dar să lăsăm asta; vom mai sta noi de vorbă cu alt prilej, iar acuma dă-mi voie şi mie să distrez puţin publicul. Ajunge cât ai strălucit dumneata până acum. Pavel Semionâci! Te-ai uitat la acest monstru marin cu chip de om? De mult îl observ ce face. Uită-te bine Ia el: parcă ar vrea să mă înghită de viu, aşa, pe de-a-ntregul.

  Era vorba de Gavrilă. Bătrânul servitor stătea în picioare lângă uşă şi într-adevăr privea cu multă amărăciune cum este admonestat stăpânul său.

  — Am şi eu chef să vă ofer un spectacol, Pavel Semionâci. Auzi, cioară^ fă-te-ncoa! Da, da, binevoiţi să vă apropiaţi, veniţi cât mai aproape, Gavrilă Ignatici 1 Acesta este, după cum îl vedeţi, Gavrilă; pentru purtare necuviincioasă şi drept pedeapsă învaţă acum dialectul francez. Eu, asemenea lui Orfeu, îmblânzesc moravurile de pe aceste meleaguri, dar nu prin cântece, ci cu ajutorul graiului francez. Ei bine, franţuzule, musiu şematon – nu poate suferi când i se spune: musiu şematon – ştii lecţia?

  — Am învăţat-o, răspunse Gavrilă, lăsând capul în jpş.

  — Şi acum: Parle-vu franşe?

  — Vui, musie, je le pari en pe… *”

  Nu ştiu, ori figura jalnică a lui Gavrilă când pronunţa aceste fraze franţuzeşti a fost cu pricina, ori dorinţa lui Foma de a stârni râsul tuturor fu ghicită de ceilalţi, fapt este că toţi cei prezenţi izbucniră în hohote de râs, de îndată ce Gavrilă începu să bolborosească. Până şi generăleasa binevoi să schiţeze un zâmbet. Anfisa Petrovna, răsturnându-şi capul pe speteaza divanului şi acoperindu-şi faţa cu evantaiul, scotea nişte ţipete ascuţite. Dar hazul deveni delirant mai ales când Gavrilă, văzând ce întorsătură ia această probă de examen, nu mai putu să rabde, scuipă cu năduf şi zise: „Iată în ce hal de ruşine mi-a fost dat să ajung la bătrâneţe!”

  Foma Fomici se formaliza pe loc.

  — Cum? Ce-ai spus? Îndrăzneşti să fii obraznic?

  — Ba nu, Foma Fomici, răspunse cu demnitate Gavrilă, cuvintele mele nu sunt obrăznicie şi n-are dreptul un şerb ca mine să fie obraznic faţă de un boier căftănit de rânduiala naşterii ca tine. Ştiut este că orice om poartă în el chipul lui Dumnezeu, e făcut după chipul şi asemănarea sa. Am şaizeci şi doi de ani împliniţi. Taică-meu îl ţinea minte pe Pugaciov-râlharul, iar bunicu-meu a fost spânzurat împreună cu boierul Matvei Nikitici – Dumnezeu să-i ierte pe amândoi – pe aceeaşi creangă de copac, drept care răposatul stăpân Afânaşi Matveici l-a luat pe tata sub oblăduirea sa şi mare cinste i-a arătat alegându-l pe el dintre toţi săi fie camardin, iar apoi, până la sfârşitul zilelor sale, a fost intendent la conac. Cât despre mine, înălţimea-ta, Foma Fomici, cu toate că sunt un biet şerb boieresc, aşa ruşine nu mi-a fost dat să păţesc de când sunt!

  Spunând acestea, Gavrilă îşi desfăcu braţele în lături şi-şi lăsă capul în jos. Unchiu-meu îl urmărea cu nelinişte.

  — Ei lasă, lasă Gavrilă! Interveni el. Ce rost are atâta vorbă, ajunge

  — Nu-i nimic, nu-i nimic, bâigui Foma pălind uşor la faţă, cu un zâmbet silit. Lasă-l să vorbească; de altfel, sunt roadele educaţiei dumitale…

  — Şi am să spun totul, continuă Gavrilă cu o îndârjire la care nimeni nu s-ar fi aşteptat de la el, n-am să ascund nimic! Chiai

  * în text scris fonetic. Corect în limba franceză: Parlez-vous franţais? Oui, monsieur, je le parle un peu – Vorbiţi franţuzeşte? Da, domnule, puţin.

  de ini-ar lega inâinile, limba n-ăii cum sa mi-o lege! Ca sa vezâ, Foma Fomici, până şi pe mine, un om