de izbelişte, un păcătos, un vierme, cum sunt în ochii tăi, într-un cuvânt un rob, până şi pe mine nu mă rabdă inima când sunt înjosit. Am datoria să te slujesc şi să te respect cu umilinţă oricând, fiindcă m-am născut rob şi orice îndatorire se cuvine să mi-o fac cu teamă şi supunere. De te aşezi să scrii carte, sunt dator să nu îngădui ca cineva să intre la tine, pentru ca să nu te tulbure de la treabă – asta-i slujba mea adevărată. Să-ţi aduc ce ai nevoie, să te servesc cu cele trebuitoare – o fac; o fac cu toată dragostea şi străduinţa. Dar ca să fiu pus la bătrâneţe să-mi stâlcesc vorba într-o limbă păsărească de peste mări şi ţări, şi-apoi să mă fac de râsul lumii, asta nu pot s-o rabd! Păi, crezi că mai pot intra eu acum în odăile slujitorilor? „Franţuzii, mi se strigă, a venit franţuzu!” Nu, cucoane Foma Fomici, nu sunt numai eu, sărmanul de mine, care gândesc aşa, dar şi toţi oamenii cu scaun la cap au început să vorbească într-un glas, că te-ai făcut hain la inimă şi că stăpânul nostru în faţa dumitale se poartă ca un copilaş neputincios; îi fi dumneata fecior de ghinărar şi puţin o fi rămas să ajungi chiar şi ghinărar, dar eşti aşa de hain, cum poate fi numai un adevărat 'tartor! Gavrilă isprăvi. Eu nu mai puteam de bucurie. Foma Fomici şedea palid de mânie în mijlocul consternării generale şi părea că nu-şi poate veni în fire din buimăceala în care-l azvârlise lovitura de trăsnet a revoltei lui Gavrilă; aveai impresia că în clipa aceea el stă să cumpănească cum anume să-şi manifeste supărarea. In sfârşit, explozia se declanşa.

  — Cum? A cutezat să mă insulte pe mine! Pe mine! Dar aceasta este răzvrătire! Urlă Foma, sărind de pe scaun.

  După el sări şi generăleasa şi începu să plesnească din palme. Se iscă un tărăboi nemaipomenit. Unchiu-meu se năpusti asupra lui Gavrilă, îmbrâncindu-l pe uşă afară.

  — In lanţuri, să fie pus în lanţuri! Ţipa generăleasa. Să-l trimiţi îndată la oraş, să fie dat la ostăşie, Egoruşka,! De nu, să ştii că niciodată nu vei avea binecuvântarea mea. Chiar acum să mi-l pui în obezi şi să-l trimiţi la oaste.

  — Cum! Striga mereu Foma, un rob! Un haldeu! Un hamlet! A cutezat să mă insulte pe mine! El, el, otreapă cu care îmi şterg cizma! El să îndrăznească să -mi spună tartor!

  Luându-mi inima în dinţi, am făcut cu hotărâre câţiva paşi înainte.

  — Mărturisesc că în cazul de faţă sunt întru totul de acord cu părerea Iui Gavrilă, am spus eu uitându-mă drept în ochii lui Foma Fomici şi tremurând de emoţie.

  A fost atât de surprins de intervenţia mea, încât în primul moment părea că nici nu-i vine să-şi creadă urechilor.

  — Dar asta ce-o mai fi? Izbucni el în sfârşit năpustindu-se furios împotrivă-mi şi străpungându-mă cu ochii lui mici şi injectaţi de sânge. Cine eşti tu, mă rog şi de unde ai picat?

  — Foma Fomici… Încercă să-l potolească unchiul meu fâstâ-cit cum era, este Serioja, nepotul meu…

  — Savantul! Zbieră Foma, ca din gură de şarpe, ăsta e savantul? Liberte – egalite – fraternite! Journal des Debats! Tra-la-la şi hop aşa! Cu mine n-o să-ţi meargă, nene! Aici nu e Petersburg, nu mă duci tu pe mine! Scuip de zece ori pe de-de-baurile tale! O fi pentru tine de-debă, dar după mine, nu face nici o pară! „Savantul!” Păi cât ştii tu acum – eu de şapte ori pe atâta am lepădat pe drum. Aşa savant eşti tu!

  Dacă nu l-ar fi reţinut cei de alături, ar fi sărit, probabil şi cu pumnii la mine.

  — Dar nu vedeţi că e beat? Am zis eu, rotindu-mi împrejur privirea plină de uimire.

  — Cine? Eu? Strigă Foma ca ieşit din minţi.

  — Da, dumneata!

  — Beat, zici?

  — Da, beat.

  La aceasta, Foma nu mai putu rezista. Scoase un ţipăt, de parcă l-ar fi înjunghiat cineva şi se năpusti afară din sufragerie. Generăleasa intenţionase, parcă, să leşine, dar răzgândindu-se, alergă înnebunită în urma lui Foma Fomici. După ea se repeziră şi toţi ceilalţi, iar la urmă dispăru şi unchiu-meu. Când mi-am venit în fire şi m-am uitat împrejur, în încăpere nu rămăsese de-cât Ejevikin care zâmbea frecându-şi mâinile.

  — Mi-ai făgăduit adineauri să-mi povesteşti ceva despre un iezuit, mi-a spus el insinuant.

  — Poftim? Inam privit eu cu nedumerire, fără să înţeleg despre ce este vorba.

  — Mi-ai făgăduit adineauri să-mi spui o anecdotă despre un iezuit…

  Am pornit în fugă spre terasă şi de acolo am coborât în parc. Mi se învârţea capul şi nu mai ştiam pe ce lume mă aflu.

 VIU.

  DECLARAŢIA DE DRAGOSTE.

  Cam un sfert de oră am rătăcit prin parc până să-mi revin, enervat la culme şi foarte nemulţumit de mine însumi, reflectând la ceea ce urma să fac de aci încolo. Soarele scăpata. Deodată, la cotitura unei alei întunecoase, mă pomenesc faţă în faţă cu Nastenka. Avea ochii plini de lacrimi pe care le ştergea cu batista.

  — Te căutam, îmi zise ea.

  — Şi eu te căutam pe dumneata. Spune-mi, te rog, nu cumva mă aflu într-o casă de nebuni?

  — De ce, adică, într-o casă de nebuni? Zise ea pe un ton puţin ofensat, privindu-mă ţintă în ochi.

  — Păi dacă nu este o casă de nebuni, ce înseamnă tot ce se petrece aici? Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi un sfat, aju-tă-mă! Unde o fi unchiul meu acum? Pot să mă duc să-l caut? Sunt foarte fericit că te-am întâlnit: poate că mă povăţuieşti ce am de făcut.

  — Mai bine să nu te duci la ei. Crede-mă, nici eu n-am mai putut rămâne acolo.

  — Dar unde sunt ei acum?

  — Cine să-i mai ştie? S-or fi dus