— Care grădină?

  — Săptămâna trecută Foma Fomici începu într-o zi să zbiere că nu mai rămâne în casa asta şi la un moment dat o luă la fugă, se opri în grădina de zarzavat, apucă din bordei o cazma şi începu să sape la straturi. Nu ştiam ce să credem: o fi înnebunit cumva? „Iată, zice, ca să nu-mi spună nimeni mai târziu că am mâncat pâinea altuia degeaba, voi săpa la grădină şi astfel voi plăti prin muncă pâinea pe care am mâncat-o şi apoi plec. Iată unde m-au adus!” Iar toţi ceilalţi plângeau cu lacrimi amare şi aproape să cadă în genunchi în faţa lui; îi smulgeau cazmaua din mâini, dar el nu se lăsa şi-i da înainte; a săpat tot stratul de ridichi. După ce i s-a dat nas o dată, nu este exclus să mai încerce şi acum, repetând figura. De la el te poţi aştepta la orice.

  — Şi dumneata… Dumneata o spui cu atâta calm! Strigai eu, indignat peste măsură.

  NastenJca. Mă străfulgera cu privirea.

  — Lartă-mă, dar nici nu mai ştiu ce vorbesc! Ascultă, dumneata ştii pentru ce am venit eu aici?

  — N… nu, răspunse ea îmbujorându-se şi un sentiment de jenă penibilă se oglindi pe chipul ei frumos.

  — Te rog să mă ierţi, am continuat eu, acum sunt cam enervat şi simt că altfel ar fi trebuit să încep această discuţie cu dumneata… Mai ales că… Dar fie! Sunt convins că în asemenea chestiuni sinceritatea este calea cea mai bună. Mărturisesc… Adică voiam să spun… Dumneata cunoşti intenţiile unchiului meu? Mi-a poruncit să-ţi cer mâna…

  — Vai, ce absurditate! Nici să nu-m'i vorbeşti despre asta, te rog! Zise ea întrerupându-mă brusc şi sângele îi năvăli iar în obraji.

  Am rămas contrariat.

  — De ce: absurditate? Doar mi-a scris chiar el…

  — Va să zică, ţi-a scris totuşi? Întrebă ea cu vioiciune. Vai, ce om! Mi-a promis doar să nu-ţi scrie! Ce prostie! Doamne, Doamne, ce prostie!

  — Iartă-mă, am murmurat eu neştiind ce să mai spun, poate că am procedat imprudent, brutal… Dar împrejurările… Gândeşte-te la ceea ce se petrece în jurul nostru.,.

  — Dar te rog, nu te scuza! Crede-mă că şi aşa îmi vine greu ' să aud ceea ce-mi spui; să ştii totuşi că aş fi deschis chiar eu Ş vorba ca să aflu ceva mai precis… Vai, ce rău îmi pare! Şi zici ' că ţi-a scris! De asta mă temeam cel mai mult! Doamne, ce om! Iar dumneata ai crezut şi ai sosit în mare grabă! Dar nu era nevoie de loc!

  Nici nu căuta să-şi ascundă supărarea. Situaţia mea în acel moment nu era de loc de invidiat.

  — Mărturisesc, nu mă aşteptam, am bâiguit eu încurcat, o asemenea întorsătură… Am crezut… Dimpotrivă…

  — Aşadar, ai crezut? Rosti ea cu uşoară ironie, muşcându-şi buza. Ştii… Te-aş ruga să-mi arăţi scrisoarea pe care ţi-a trimis-o.

  — Bine.

  — Te rog numai să nu te superi pe mine, să nu te simţi jignit; şi aşa avem destule necazuri! Zise ea cu glas rugător, în timp ce pe buzele ei frumoase înflorea un surâs ironic.

  — O, te rog să nu mă consideri drept un prost! Strigai eu cu însufleţire. Dar poate că eşti pornită împotriva mea? Poate că ţi s-a vorbit cine ştie ce despre mine? Poate că ţi-ai făcut o idee proastă despre mine pentru că m-am prezentat acolo atât de caraghios? Dar, te asigur, n-au nici o importanţă toate astea. Crezi ca nu-mi dau seama de ridicolul situaţiei mele în acest moment? Să nu râzi, te rog, de mine! Nici nu mai ştiu ce vorbesc… Şi toate ponoasele se trag din cauza celor douăzeci şi doi de ani ai mei afurisiţi!

  — Dumnezeule! Dar ce are a face…?

  — Cum ce are a face? Păi, cine n-are decât douăzeci şi doi de ani îşi poartă vârsta scrisă pe frunte, ca mine, de pildă, când am năvălit adineauri în mijlocul sufrageriei sau când stau ca acum în faţa dumitale… Afurisită vârstă!

  — O nu, nu! Răspunse Nastenka abia stăpânindu-şi râsul. Sunt convinsă că ai un suflet bun, că eşti şi drăguţ şi deştept, cre-de-mă, ţi-o spun sincer! Atâta numai… Că eşti prea orgolios. Dar defectul acesta e remediabil.

  — Am impresia că orgoliul meu nu întrece măsura.

  — Ba da. Adu-ţi aminte ce desperat erai adineauri, când te-ai fâstâcit şi de ce, mă rog? Pentru că ai avut ghinionul să te poticneşti la intrare!… Dar ce drept ai avut dumneata să-l faci de râs pe bunul şi mărinimosul dumitale unchi, care ţi-a făcut atâta bine? De ce ai vrut să arunci asupra lui ridicolul în care te-ai pomenit dumneata? A fost un gest urât şi ar fi trebuit să-ţi fie ruşine! Nu-ţi face de loc cinste şi, mărturisesc, în clipa aceea mi-ai fost tare antipatic, aşa să ştii!

  — Este adevărat! M-am purtat ca un neghiob! Mai mult: ca un nemernic! Ai observat asta şi pentru mine este cea mai mare pedeapsă! Ceartă-mă, râzi de mine, dar ai şi bunătatea să mă asculţi: poate că, în cele din urmă, îţi vei schimba părerea despre mine, am adăugat eu îndemnat de un sentiment straniu, mă cunoşti încă prea puţin, dar când ai să mă cunoşti mai bine, atunci… Poate că…

  — Pentru numele lui Dumnezeu, să lăsăm asta! Exclamă Nastenka cu vădită nerăbdare.

  — Bine, bine, să lăsăm! Dar… Când aş putea să te mai văd?

  — Cum, adică, să mă vezi?

  — Dar nici nu pot să-mi închipui ca aceasta să fie ultima noastră discuţie! Nastasia Evgrafovna, te implor, acordă-mi o în-tâlnire, chiar astăzi, dacă se poate. Deşi, acum se înserează. Atunci, mâine dimineaţă, dacă se poate, cât mai devreme; las vorbă să fiu trezit în zori. Ştii, acolo, lângă eleşteu, este un boschet. Eu cunosc bine locul şi