— O întâlnire? Dar pentru ce? Nu stăm de vorbă chiar şi în clipa asta?

  — Deocamdată, însă, nu ştiu nimic, Nastasia Evgrafovna. Vreau să aflu mai întâi totul de la unchiul meu. Ar fi cazul să-mi spună, în sfârşit, totul, să mă lămurească şi atunci poate că voi avea şi eu să-ţi spun ceva foarte important…

  — Nu, nu! Nu trebuie, nu trebuie! Strigă Nastenka, să terminăm totul acum, dintr-o dată, ca pe urmă să nu mai fie nevoie să pomenim despre asta. Iar în boschetul acela nu are nici un rost să te duci: te asigur că eu nu voi veni şi să-ţi iasă din cap toate prostiile astea – te rog foarte serios…

  — Va să zică, unchiul meu a procedat cu mine ca un smintit! Am strigat eu într-un acces de ciudă nemăsurată. De ce m-a chemat atunci?… Dar stai, un moment, ce larmă se aude?

  Ne aflam aproape de conac. Prin ferestrele deschise se auzea larmă de glasuri şi ţipete cu totul ciudate.

  — Dumnezeule! Strigă ea, pălind. Au început iarăşi! Am presimţit eu!

  — Ai presimţit, zici? Nastasia Evgrafovna, încă o întrebare. N-am, desigur, nici un drept, dar îmi permit să-ţi pun această ultimă întrebare spre binele tuturor. Spune-mi – şi secretul va rămâne în mine ca într-un mormânt – spune-mi sincer: unchiul e îndrăgostit de dumneata, sau nu?

  — Ah! Să-ţi iasă din cap o dată pentru totdeauna prostia asta! Strigă ea mâniată la culme – şi dumneata! Dacă era îndrăgostit, n-ar fi căutat să mă mărite cu dumneata, adăugă apoi cu un zâmbet amar. Dar de unde şi până unde ţi-a venit un asemenea gând? Cum de nu-ţi dai seama despre ce este vorba? Auzi strigătele acelea?

  — Păi… E vocea lui Foma Fomici…

  — Foma Fomici, fireşte; dar din cauza mea s-au iscat toate astea, pentru că şi ei toţi susţin acelaşi lucru, aceeaşi absurditate pe care ai spus-o şi dumneata; şi dumnealor cred că el este îndrăgostit de mine. Şi pentru că sunt o fată săracă, neajutorată, de ce nu m-ar împroşca cu noroi? Parcă ce-i costă? Ei vor să-l însoare cu alta, şi-l îndeamnă să mă alunge din casă, să mă trimită la tatăl meu, pentru mai multă siguranţă. Dar cum încearcă numai să deschidă vorba despre asta, el se face foc; e gata să-l sfâşie chiar şi pe Foma Fomici. Iată de ce ţipă ei acum; inima îmi spune că despre asta-i vorba.

  — Aşadar, e adevărat ce-am auzit! Va să zică, se va însura negreşit cu Tatiana!

  — Care Tatiana?

  — Tâmpita aia.

  — Nu-i de loc tâmpită! Are suflet bun. N-ai dreptul să vorbeşti aşa! Are o inimă nobilă, mult mai nobilă decât atâţia alţii. Nu-i vina ei că este nefericită.

  — Iartă-mă. Să zicem că în privinţa asta ai perfectă dreptate; dar nu cumva greşeşti în chestiunea esenţială? Cum se face că ei, după cum am putut observa, au o atitudine binevoitoare faţă de tatăl dumitale? Păi, dacă ar fi fost atât de porniţi împotriva dumitale, după cum susţii, încât ar vrea să te alunge de aici, atunci şi împotriva lui ar fi fost porniţi şi nu i-ar fi arătat atâta bunăvoinţă.

  — Dar dumneata nu vezi ce e în stare să facă pentru mine tatăl meu? Face pe bufonul ca să-i amuze. Ei îl acceptă tocmai pentru că a ştiut să intre pe sub pielea lui Foma Fomici. Întrucât, însă, Foma Fomici a fost şi el atâta vreme bufon, acum se simte măgulit să aibă şi el bufoni. Şi cum crezi: pentru cine face tatăl meu toate astea? Pentru mine, numai şi numai de dragul meu. Dacă ar fi după firea lui, pentru el personal n-ar scoate pălăria în faţa nimănui. Poate că în ochii unora el apare caraghios. Dar în realitate este un om minunat, un suflet generos şi nobil! Îşi închipuie nu ştiu de ce – şi nu pentru că primesc aici o leafă bunicică, crede-mă – el îşi închipuie că pentru binele meu e preferabil să rămân aici, în casa aceasta. Dar, până la urmă, am izbutit să-l conving. I-am scris categoric. A venit să mă ia de aici şi, de va fi nevoie, plecăm chiar mâine, pentru că lucrurile au ajuns până acolo, încât ăştia sunt gata să mă sfâşie şi sunt sigură că toate ţipetele astea de acum s-au stârnit din pricina mea. Ei îl vor sfâşia din cauza mea, îl vor distruge! Iar el e pentru mine ca un adevărat tată, auzi, mai mult decât propriul meu tată! Nu vreau să mai aştept. Ştiu mai mult decât ceilalţi. Plec mâine, plec chiar mâine! Cine ştie: poate că atunci vor mai amâna pentru un timp şi nunta lui cu Tatiana Ivanovna… Uite că ţi-am spus acum totul. Transmite-i şi lui, pentru că n-aş mai vrea acum să stau de vorbă cu el: suntem supravegheaţi şi mai ales Perepeliţâna aceasta ne urmăreşte pas cu pas. Spune-i lui să nu se neliniştească pentru mine, spune-i că prefer să mănânc pâine neagră şi să stau în izba tatălui meu decât să fiu cauza chinurilor la care el este supus aici zilnic. Sunt o fată săracă şi soarta mea e să trăiesc în sărăcie. Dar, Dumnezeule mare, ce zarvă! Ce ţipete! Oare ce s-o fi petrecând acolo? Ei bine, cu orice risc trebuie să mă duc la ei! Am să le-o spun; am să le-o spun verde în ochi; le-o spun chiar eu, orice s-ar întâmpla! Trebuie s-o fac! Rămâi cu bine!

  Nastenka dispăru în fugă. Am rămas nemişcat, ţintuit locului, fiind pe deplin conştient de rolul ridicol pe care a trebuit să-l execut şi cu totul nedumerit la gândul cum se vor sfârşi toate acestea. Mi-era milă de biata fată şi mă temeam şi pentru unchiu-meu. Deodată, răsări lângă mine Gavrilă. Tot mai ţinea în mână faimosul său caieţel.

  — Vă pofteşte unchiul! Zise el cu