— Unchiul? Unde e? Ce-i cu el?

  — E în sufragerie. Acolo unde aţi binevoit să luaţi adineauri ceaiul.

  — Cine mai este acolo?

  — E singur. Vă aşteaptă. —• Pe cine? Pe mine?

  — A trimis şi după Foma Fomici. S-au dus zilişoarele noastre frumoase! Adăugă el suspinând adânc.

  — A trimis să-l cheme pe Foma Fomici? Hm! Dar ceilalţi, unde sunt? Cucoana mare unde este?

  — În iatacul dumnealor. Au leşinat şi acum zac în nesimţire, iar lacrimile le curg şuvoi.

  Discutând astfel, ajunserăm la terasă. Se întunecase de-a binelea. Într-adevăr, unchiul meu era singur în aceeaşi încăpere unde se produsese ciocnirea mea cu Foma Fomici şi se plimba în lung şi în lat cu paşi mari. Pe masă fuseseră aşezate sfeşnice cu luminări aprinse. Văzându-mă, unchiu-meu se repezi la mine şi-mi strânse mâinile cu căldură. Era palid şi respira greu; mâinile îi tremurau şi un fior nervos îi zguduia din când în când tot corpul.

 IX

 EXCELENŢA-VOASTRĂ

  — Dragul meu! Totul s-a sfârşit, am luat o hotărâre irevocabilă! Rosti el aproape în şoaptă cu un fel de accente tragice.

  — Unchiule! Am auzit nişte ţipete şi eram îngrijorat!

  — Da, dragul meu; şi ţipete şi zarvă; se întâmpla să auzi tot felul de ţipete! Măicuţa a leşinat şi acum toate s-au întors pe dos.

  Dar eu sunt hotărât şi n-am de gând să cedez. Acum nu mă mai tem de nimeni, Serioja. Vreau să le dovedesc că am şi eu caracter – şi le-o voi dovedi! De aceea am trimis să te cheme, ca să mă ajuţi să le-o dovedesc… Mi se frânge inima, Serioja… Dar trebuie, sunt dator să procedez cu cea mai mare fermitate. Dreptatea e neînduplecată!

  — Dar ce s-a întâmplat, unchiule?

  — Mă despart de Foma, rosti unchiul cu glas hotărât.

  — Unchiule! Strigai eu entuziasmat, ar fi soluţia cea mai bună! Şi dacă stă în puterile mele să te ajut cât de cât la îndeplinirea acestei hotărâri excelente, te rog… Să dispui de mine oricând. Iţi sunt devotat pe veci.

  — Îţi mulţumesc, flăcăule, îţi mulţumesc! Dar acum totul este definitiv hotărât. II aştept pe Foma; am trimis să-l cheme. Ori el, ori eu! Trebuie să ne despărţim. Ori pleacă Foma chiar mâine din casa asta, ori, ţi-o jur, las totul baltă şi mă întorc din nou husar în armată! Ştiu că o să mă primească; îmi vor da un divizion. Să se sfârşească odată cu tot sistemul acesta! Va începe o viaţă nouă! De ce ţii în mână caietul acela franţuzesc? Strigă el furios către Gavrilă. La naiba cu el! Pune-l pe foc, rupe-l, cal-că-l în picioare! Eu sunt stăpânul tău şi eu îţi poruncesc să nu mai înveţi franţuzeşte. Eşti dator să-mi dai ascultare şi n-ai să îndrăzneşti să nu-mi execuţi ordinul, pentru că eu sunt stăpânul tău şi nu Foma Fomici…!

  — Slavă ţie, Doamne! Murmură ca pentru sine Gavrilă. Era evident că lucrurile luaseră o întorsătură serioasă.

  — Dragul meu! Continuă unchiul profund emoţionat. Ei pretind de la mine ceva imposibil! Să-mi fii sfetnic şi judecător; tu să-ţi spui sentinţa fără părtinire între noi doi. Nici nu ştii, nici nu ştii ce-mi pretindeau ei şi iată, în sfârşit, mi-au cerut-o formal, şi-au dat arama pe faţă! Dar e împotriva oricărui sentiment de omenie, de nobleţe, de onoare… Iţi voi povesti totul, dar mai întâi…

  — Am aflat, unchiule! Am strigat eu, întrerupându-l, îmi dau seama… Chiar acum am stat de vorbă cu Nastasia Evgrafovna.

  — Dragul meu, acum nici un cuvânt, nici un cuvânt despre asta! Mă întrerupse el grăbit, ca şi cum l-ar fi speriat ceva deodată. Pe urmă îţi povestesc totul, deocamdată însă… Ei? Strigă el lui Vidopleasov care intrase tocmai atunci, unde-i Foma Fomici?

  Vidopleasov aduse ştirea că „dumneaior nu binevoiesc sa vina şi socot porunca de a se prezenta cu totul brutală şi de neîngă-duit, întrucât Foma Fomici a binevoit să fie foarte jignit”.

  — Adu-l! Adu-l încoa! Repede! Cu forţa să mi-l aduci! Strigă unchiul, bătând din picior.

  Vidopleasov, care nu-şi mai văzuse niciodată stăpânul atât de furios, dispăru cuprins de frică. Am rămas uluit.

  „Trebuie să se fi întâmplat ceva foarte grav, mi-am zis în gând, dacă un om cu firea lui a fost capabil să ajungă într-o asemenea stare de furie şi să ia asemenea hotărâri.”

  Câteva clipe unchiu-meu se plimbă tăcut prin încăpere, de parcă ar fi dus o luptă cu el însuşi.

  — Eu zic să nu rupi deocamdată caietul, se întoarse el iar către Gavrilă. Mai aşteaptă puţin şi rămâi aici: poate că voi avea nevoie de tine. Dragul meu! Adăugă el adresându-mi-se mie, cred că mi-am ieşit din fire şi am zbierat cam prea tare acum. Orice lucru trebuie făcut cu demnitate, cu bărbăţie, dar fără ţipete, fără istericale şi ofense. Fireşte, că-i aşa. Ştii ce, Serioja: n-ar fi mai bine să nu asişti la această răfuială? Pentru tine e totuna. Iţi voi povesti pe urmă totul. Cum crezi? Fă-o pentru mine, te rog.

  — Ţi-e frică, unchiule? Iţi pare rău? Am zis eu, privindu-l ţintă.

  — Nu, nu, dragul meu, n-am nici un regret, strigă el din ce în ce mai înflăcărat, acum nu mă mai tem de nimic. Sunt hotărât să iau măsurile cele mai categorice, cele mai categorice! Tu nu ştii, nici nu-ţi închipui ce mi-au pretins ei! Cum puteam să fiu de acord? Ei bine, am să le-o dovedesc! M-am răzvrătit şi am s-o dovedesc! Odată şi odată trebuia s-o dovedesc! Dar ştii, dragul meu, regret că te-am chemat: Foma poate că o să se simtă prost, o să-i vină foarte greu dacă ai să fii şi tu de faţă, ca să zic aşa, martor la umilirea lui. Ştii, vreau să-l îndepărtez din casă într-un mod delicat, fără să-l umilesc. De fapt, însă, vorba vine că ar fi fără umilire.