Situaţia e de aşa natură, dragul meu, încât pot să-i spun cuvinte oricât de mieroase şi tot umilitor va fi. Grosolan şi prost crescut cum sunt, te pomeneşti că scap vreo vorbă, că mă ia gura pe dinainte în aşa hal, încât nici n-am să ştiu pe urmă cum să ies cu obrazul curat. Oricum, a făcut mult pentru mine… Ii sunt îndatorat… Du-te, dragul meu… Uite că l-au şi adus! Serioja, te rog, pleacă de aici! Iţi povestesc eu totul pe urmă. Du-te, pentru numele lui Dumnezeu!

  Şi unchiul m-a condus până la terasă exact în clipa în care Foma intra în sufragerie. Trebuie să recunosc însă că n-am plecat; am hotărât să rămân pe terasă, în întuneric, fără să fiu văzut dinăuntru. Eram decis să ascult ce se va petrece!

  Nu caut nicidecum să-mi justific fapta, dar spun sincer că, rămânând o jumătate de oră pe terasă, fără să-mi pierd răbdarea, consider că am săvârşit un act de martiraj. Din locul în care mă aflam, puteam nu numai să aud bine, dar să şi văd totul; uşile aveau geamuri. Şi acum, vă rog să vi-l închipuiţi pe Foma Fo-mici, care a trebuit să se prezinte la poruncă, sub ameninţarea de a fi adus cu forţa în caz de refuz.

  — Să cred oare că urechilor mele le-a fost dat să audă asemenea ameninţare, colonele? Zbieră Foma intrând în sufragerie. Mi s-a transmis oare întocmai o asemenea poruncă?

  —• într-adevăr, urechilor tale le-a fost dat să audă, Foma şi ţi s-a transmis exact porunca mea! Răspunse curajos unchiu-meu. Ia loc, Foma, să vorbim cu toată seriozitatea, prieteneşte, frăţeşte. Aşadar, ia loc.

  Foma Fomici se aşeză solemn în fotoliu. Unchiu-meu măsura Jncăperea, cu paşi grăbiţi şi nervoşi, neştiind, probabil, cum să înceapă.

  — Da, frăţeşte! Repetă el. Tu ai să mă înţelegi, Foma, nu eşti copil; nici eu nu sunt copil, într-un cuvânt, amândoi suntem oameni în toată firea… Hm! Ştii, Foma, nu ne înţelegem în anumite puncte… Da, exact, în anumite puncte şi de aceea, Foma, n-ar fi mai bine, frăţioare, să ne despărţim? Am încredere în nobleţea ta sufletească. Ştiu că îmi vrei numai binele şi de aceea… Ce s-o mai lungim! Eu, Foma, îţi sunt prieten pentru totdeauna şi ţi-o jur pe toţi sfinţii! Poftim cincisprezece mii de ruble convertibile în monezi de argint: e tot ce am, tot ce am putut aduna până la ultimul bănuţ; i-am jefuit şi pe ai mei. Ia-i fără grijă! Sunt dator, sunt obligat să-ţi asigur existenţa! Sunt aici hârtii de valoare şi ceva bani lichizi. Poţi să-i iei fără grijă! Iar tu nu-mi vei datora nimic, întrucât niciodată nu voi fi în măsură să mă achit pentru tot ce ai făcut pentru mine. Da, da, exact aşa este; îmi dau seama, deşi în momentul de faţă, într-un punct esenţial, suntem în divergenţă, nu ne înţelegem. Mâine sau poimâine. Sau când vei dori… ne despărţim. Pleacă în orăşelul nostru, Foma, nu sunt decât zece kilometri de aici; ai să găseşti acolo o căsuţă în dosul bisericii, într-o străduţă liniştită, cu obloane verzi; o căsuţă foarte drăguţă a unei preotese văduve; ca şi cum ar fi fost construită anume pentru tine. E de vânzare. Ţi-o cumpăr, peste suma pe care ţi-o dau acum. Instalează-te acolo, aproape de noi. Ocupă-te de literatură, de ştiinţă, ai să-ţi câştigi glorie… Funcţionarii din oraş, toţi până la unul, sunt nişte oameni de treabă, ospitalieri, dezinteresaţi; protopopul e un om cult. Ai să ne vizitezi de sărbători şi vom trăi astfel ca în rai! Eşti de acord, sau nu?

  „Iată, deci, în ce condiţiuni era izgonit Foma! Gândii eu. Unchiu-meu îmi ascunsese latura financiară a demersului său.”

  Mult timp domni o tăcere profundă. Foma părea uluit în fotoliul său şi-l privea ţintă pe unchiu-meu, pe care această tăcere şi această privire îl contrariau vizibil.

  — Bani! Rosti în sfârşit Foma cu glasul pierit, nefiresc. Şi unde sunt, mă rog, unde sunt banii aceştia? Dă-mi-i, dă-mi-i mai repede!

  — Iată banii, Foma; poftim tot ce am putut încropi; exact cincisprezece mii; mai mult n-aş fi putut scoate nici din pământ. Ai aici suma întreagă în bilete de bancă şi obligaţii – ai să vezi… Pofitm!

  — Gavrilă! Ia-ţi banii ăştia, zise cu blândeţe Foma, ţie, bă-trâne, îţi vor fi de folos. Ba nu! Ţipă el deodată, cu un fel de nuanţă nemaipomenit de stridentă în glasu-i şi aşa destul de piţigăiat şi sări brusc din fotoliu – nu! Adu-i încoa, Gavrilă, adu-i încoa mai întâi! Dă-mi-i mie în mână banii ăştia, Gavrilă! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi milioanele astea, să le calc în picioare, să le fac ferfeniţă, să le scuip, să le împrăştii, să le umplu de noroi, să le dezonorez!… Mi se oferă bani, mie, mie, sunt mituit ca să plec din casa asta! Mie mi-a fost dat să aud aşa ceva! Tocmai eu să ajung pe ultima treaptă a dezonoarei? Iată, iată banii dumitale, milioanele dumitale! Priveşte; na, na, na şi na! Aşa procedează Foma Opiskin, dacă nici până astăzi nu l-ai cunoscut, colonele!

  Şi Foma împrăştie pachetul de bani pe duşumea. Interesant că el n-a sfâşiat şi nici n-a scuipat o singură bancnotă măcar, cum se lăuda să facă; i-a mototolit uşurel, dar şi asta a făcut-o cu multă prudenţă. Gavrilă se repezi să adune banii de pe jos, pentru ca, pe urmă, după plecarea lui Foma, să predea grijuliu bancnotele stăpânului său.

  Gestul lui Foma avu darul să-l aducă pe unchiu-meu într-o stare de încremenire totală. La rândul său, el stătea acum în faţa lui Foma, aiurit, nemişcat şi cu gura căscată ca un netot. Intre timp Foma îşi reluă locul în fotoliu, respirând greu ca după o tulburare copleşitoare.

  — Eşti sublim, Foma! Strigă în sfârşit unchiu-meu, venindu-şi în fire. Eşti cel mai nobil dintre toţi oamenii!

  — Ştiu asta, răspunse Foma cu glas scăzut, dar plin de demnitate.

  — Iartă-mă, Foma! M-am purtat ca un ticălos faţă