— Da, faţă de mine, încuviinţă Foma.

  — Foma! Nu mă surprinde nobila ta mărinimie, continuă unchiu-meu entuziasmat, ci faptul că am fost în stare să ajung într-un asemenea hal de orbire, de brutalitate şi nesimţire ticăloasă, încât să-ţi ofer aceşti bani în asemenea condiţii! Dar într-un singur punct te-ai înşelat tu, Foma: nici prin gând nu mi-a trecut să te mituiesc, să te plătesc ca să pleci din casă; ci pur şi simplu am vrut să ai şi tu nişte bani, să nu duci lipsă în momentul când pleci de la mine. Ţi-o jur! Sunt gata să-ţi cer iertare în genunchi, în genunchi, Foma şi dacă vrei, uite, cad chiar acum în faţa ta în genunchi… Dacă vrei numai… Voi îngenunchea…

  — N-am nevoie de îngenuncherea dumitale, colonele…!

  — Dumnezeule! Dar gândeşte-te, Foma: eram enervat, iritat, îmi ieşisem din fire… Atunci, spune-mi, spune-mi prin ce şi cum aş putea să-mi răscumpăr această greşeală, să şterg această jignire? Povăţuieşte-mă, îhvaţă-mă…

  — Cu nimic, cu nimic, colonele şi te asigur că mâine chiar îmi voi scutura praful de pe cizme în pragul acestei case.

  Şi Foma dădu să se ridice din fotoliu. Îngrozit, unchiu-meu se repezi să-l reţină.

  — Ba nu, Foma, n-ai să pleci, te conjur! Striga el cu desperare. Nici vorbă nu poate fi despre praf şi cizme, Fonia! N-ai să pleci, sau plec şi eu după tine până la capătul pământului şi tot am să merg aşa după tine până când mă vei ierta… Iţi jur, Foma, că aşa am să fac!

  — Să te iert? Te simţi vinovat? Rosti Foma. Dar îţi dai oare seama de toată vina dumitale faţă de mine? Iţi dai oare seama că acum eşti vinovat faţă de mine chiar şi prin faptul că mi-ai oferit în casa asta o bucată de pâine? Iţi dai dumneata seama că prin acest singur moment ai otrăvit cu venin toate bucăţile de pâine pe care le-am mâncat în casa dumitale? Ai izbutit să-mi reproşezi în acest moment toate bucăţile, toate îmbucăturile de pâine pe care le-am consumat; mi-ai dovedit acum că am trăit ca un rob în casa dumitale, ca o slugă, ca o zdreanţă folosită drept eârpă pentru cizmele dumitale de lac! Lar eu, bietul de mine, în puritatea inimii mele, am crezut până acum că stau în casa dumitale ca un prieten, ca un frate 1 N-ai fost chiar dumneata acela care prin cuvintele dumitale de vicleană ispitire m-ai asigurat de o mie de ori de această frăţie? De ce atunci mi-ai ţesut în taină aceste mreje în care m-am lăsat prins ca un nătărău? De ce ai săpat sub vălul întunericului această groapă de lup în care m-ai îmbrâncit acum? De ce nu m-ai răpus încă înainte dintr-o dată, printr-o lovitură de ciomag? De ce, zău, nu mi-ai răsucit capul precum unui cocoş, numai pentru că, să zicem, pentru că… Nu se ouă, de pildă? Exact! Acesta-i cuvântul şi eu ţin la această comparaţie, colonele, deşi este luată din ambianţă provincială şi aminteşte limbajul trivial al literaturii contemporane; şi eu stărui asupra acestei comparaţii, pentru că oglindeşte toată absurditatea acuzaţiilor dumitale; căci eu sunt tot atât de vinovat în faţa dumitale, ca şi acest cocoş ipotetic care nu şi-a satisfăcut stăpânul nesăbuit prin aceea că nu se ouă! Dar, e de necrezut, colonele! Aşa se răsplăteşte un prieten, un frate? Cu bani? Şi pentru ce anume? Mai ales, pentru ce? „Poftim, adicătelea, scumpul meu frate, îţi sunt dator cu atâta, pentru că, pe lângă binele pe care mi l-ai făcut de atâtea ori, mi-ai salvat chiar şi viaţa. Ţine argintii aceştia ai lui Iuda, dar ia-ţi tălpăşiţa şi cară-te de aici, să nu te mai văd!” Cât de naiv, cât de brutal ai procedat cu mine! Ai crezut că râvnesc la aurul dumitale, în timp ce eu nutream cele mai edenice simţăminte faţă de dumneata şi aveam o singură dorinţă: de a contribui la fericirea dumitale. O, cum mi-ai zdrobit inima! Te-ai jucat cu sentimentele mele cele mai nobile, ca un puşti oarecare ce joacă poarca! De mult – de mult, colonele, am prevăzut toate astea şi iată de ce de mult mă sufocă ospitalitatea dumitale, îmi stă în gât pâinea dumitale! Iată de ce mă apăsau atât de greu pilotele dumitale de puf, mă apăsau şi nu mă încălzeau! Iată de ce zahărul dumitale, bomboanele dumitale erau pentru mine aidoma piperului negru din Cayena şi nu le simţeam dulceaţa! Nu, colonele, rămâi singur, prosperează singur şi lasă-l pe Foma să-şi urmeze calea tristă a suferinţei, cu traista în spinare. Şi aşa va fi, colonele!

  — Nu, Foma, nu! Nu va fi aşa, nu se poate să fie aşa! Gemu unchiu-meu, zdrobit cu desăvârşire.

  — Ba da, colonele, da! Întocmai aşa va fi, pentru că aşa trebuie să fie. Chiar mâine plec de la dumneata. Împrăştie milioanele

  I' dumitale, aşterne-le de-a lungul drumului meu, acoperă calea mea lungă până la Moscova cu bancnote – şi totuşi eu voi păşi mândru şi dispreţuitor, călcând peste bancnotele dumitale; uite, cu acest picior, colonele, voi călca, voi umple de noroi, voi strivi aceste bancnote şi Foma Opiskin se va simţi sătul numai cu nobleţea sufletului său! Am spus şi am dovedit-o! Adio, colonele! A-di-o, colonele…!

  Şi Foma dădu iar să se ridice din fotoliu.

  — Iartă-mă, iartă-mă, Foma! Uită!… Repeta unchiu-meu cu glas implorator.

  — Iartă-mă!” Dar la ce îţi va folosi iertarea mea? Mă rog, să zicem că te voi ierta: sunt creştin; nu pot să nu iert; aproape că te-am şi iertat. Dar judecă şi dumneata şi hotărăşte singur: nu va fi contrar bunului-simţ şi se va împăca oare cu sentimentul meu de legitimă demnitate faptul că aş mai rămâne măcar o clipă în casa dumitale din care m-ai alungat, căci voiai să mă alungi, nu-i aşa?

  — Nu, nu va fi contrar şi se împacă. Te asigur, Foma, că se împacă!

  — Se împacă?