Dar mai suntem noi oare egali acuma? Şi nu înţelegi, omule, că eu, ca să zic aşa, te-am strivit cu mărinimia mea, iar dumneata singur te-ai strivit prin atitudinea şi fapta dumitale înjositoare? Dumneata eşti cel strivit, iar eu sunt înălţat. Unde-i, deci, egalitatea? Şi cum ar mai putea fi prieteni doi oameni între care s-a frânt egalitatea? Mai poate exista prietenie acolo unde nu există egalitate? O spun asta cu un strigăt profund de durere izvorât din inima mea rănită şi nu triumfând, înălţân-du-mă deasupra dumitale, cum îţi închipui poate.

  — Dar şi inima mea sângerează şi geme de durere, Foma, te asigur…

  — Şi acesta este omul, continuă Foma, schimbând tonul aspru de până atunci într-un ton blând, potolit; şi acesta este omul pentru care n-am dormit atâtea nopţi de-a rândul! De câte ori nu mi s-a întâmplat, în nopţile mele de nesomn, să mă scol din pat, să aprind luminarea şi să-mi spun în gând: „Acuma, el doarme liniştit cu nădejdea în tine. Veghează dar, tu, Foma, veghează asupra lui, poate că vei născoci încă ceva pentru prosperitatea şi fericirea acestui om.” Uite, aşa se gândea Foma în nopţile lui de nesomn, colonele! Şi uite cum a fost răsplătit de acest colonel! Dar să nu mai vorbim despre asta…!

  — Am să caut să merit şi să-mi câştig, să-mi câştig iarăşi prietenia ta, Foma, ţi-o jur!

  — S-o meriţi? Dar care este garanţia? Ca bun creştin ce sunt, te voi ierta şi chiar te voi iubi; dar ca om, ca un om nobil, împotriva voinţei mele te voi dispreţui. Sunt dator, sunt obligat să mă port aşa în numele moralei, pentru că – repet – ţi-ai pierdut onoarea, iar eu am săvârşit cea mai nobilă dintre fapte. Ei bine, cine din anturajul dumitale este capabil de o atare faptă? Care din ei va fi capabil să refuze o sumă de bani atât de mare, la care totuşi a renunţat cerşetorul, mizerabilul de Foma, omul dispreţuit de toţi, numai pentru păcatul că are un suflet prea generos? Nu, colonele, ca să redevii vreodată egal cu mine, va trebui de aci încolo să săvârşeşti, la rândul dumitale, un şir întreg de fapte mărinimoase. Şi ce fapta mărinimoasă ai fi capabil să săvârşeşti dumneata, când nu eşti în stare să-mi spui măcar dumneata, ca unui egal, ci îmi spui tu, ca unei slugi?

  — Dar bine, Foma, eu te tutuiam din prietenie, îţi spuneam tu ca unui prieten! Strigă unchiu-meu. Nu ştiam că te indispune… Dumnezeule, dacă ştiam…

  — Dumneata, continuă Foma, dumneata, care n-ai fost în stare sau, mai bine zis, n-ai vrut să-mi îndeplineşti cea mai neînsemnată dorinţă, când te-am rugat să-mi zici, ca unui general, „…excelenţavoastră”.

  — Dar, gândeşte-te, Foma, ar fi fost, ca să spun aşa, o adevărată ştirbire adusă ordinii ierarhice, Foma!

  — Ştirbire, ştirbire! Ţi-ai vârât în cap şi repeţi ca un papagal o expresie scoasă din cărţi! Dar îţi dai seama dumneata, că m-ai făcut de râs, m-ai dezonorat, m-ai umilit refuzând să-mi spui „excelenţavoastră”, m-ai dezonorat prin faptul că, neînţelegând motivele mele, m-ai făcut să apar drept un zevzec mofturos, un ţicnit pe care-l pândeşte balamucul! Ce, parcă eu nu înţeleg cât de ridicol aş fi fost, dacă aş fi pretins cu adevărat să mi se spună „excelenţă” – eu, care detest toate aceste titluri, ranguri şi măriri pământeşti, mizere prin ele înseşi, atunci când nu sunt consfinţite prin virtute? Nici pentru un milion n-aş accepta gradul de general, dacă ar trebui să renunţ pentru asta la virtute! Iar dumneata m-ai luat drept un nebun! Şi totuşi, numai şi numai pentru binele dumitale mi-am sacrificat amorul propriu şi am admis ca dumneata, dumneata să-ţi permiţi a mă privi ca pe un nebun, dumneata şi savanţii dumitale! Numai ca să-ţi luminez mintea,

 Să-ţi întăresc morala şi să-ţi împărtăşesc lumina noilor idei, numai pentru asta m-am decis să-ţi pretind acest titlu de general. Voiam tocmai să te conving că generalii nu sunt chiar cei mai străluciţi aştri ai omenirii de pe glob; voiam să-ţi demonstrez că titlul nu preţuieşte nimic când e lipsit de generozitate şi că n-aveai de ce să te bucuri de sosirea generalului dumitale, când poate chiar alături de dumneata se află nişte oameni străluminând de virtuţi! Dumneata, însă, te-ai fălit atâta în faţa mea cu gradul dumitale de colonel, încât ţi-a fost greu să-mi spui: „excelenţavoastră”. Iată care este cauza! Iată unde trebuie căutat motivul refuzului dumitale şi nicidecum într-o ştirbire imaginară a nu ştiu căror rânduieli! Adevărata cauză este că dumneata eşti colonel, iar eu pur şi simplu un Foma oarecare…

  — Ba nu, Foma, nu! Te asigur că nu este aşa. Tu eşti un om cult, nu eşti pur şi simplu un Foma oarecare… Eu te stimez…

  — Mă stimezi! Foarte bine! Spune-mi, atunci, dacă mă stimezi cu adevărat, care este părerea dumitale: merit sau nu merit eu rangul de general? Răspunde-mi precis, categoric şi imediat: merit sau nu merit? Vreau să văd gradul dumitale de inteligenţă şi de cultură.

  — Pentru onestitatea, pentru neprecupeţirea, pentru inteligenţa, pentru nobleţea nemăsurată a sufletului dumitale – meriţi! Proclamă unchiu-meu cu mândrie.

  — Păi, dacă merit, de ce nu mi-ai spune: „excelenţavoastră”?

  — Bine Foma, sunt gata să-ţi spun…

  — Iar eu îţi pretind! Iţi pretind s-o spui chiar acum, colonele, insist şi pretind! Văd cât de greu îţi vine şi tocmai de aceea pretind. Acest sacrificiu din partea dumitale va fi începutul faptelor măreţe ce te vor face egal cu mine; pentru că, nu uita, trebuie să săvârşeşti un şir întreg de fapte măreţe, ca să ajungi egal mie; va trebui să te autobiruieşti şi abia atunci voi putea crede în sinceritatea dumitale…

  — Chiar de mâine îţi voi spune, Foma, „excelenţavoastră”!

  — Nu, colonele, nu mâine; că o vei spune mâine – se înţelege de la sine. Eu cer să-mi spui chiar acum, îndată: „excelenţavoastră”.

  — Bine, Foma, sunt gata… Numai că,