— Dar de ce să n-o spui chiar acum? Ţi-e ruşine, poate? În cazul acesta, mă simt jignit, dacă zici că ţi-e ruşine.

  — Bine, bine, Foma. Sunt gata, fireşte… ba sunt şi mândru… Numai, să vezi, Foma, voi putea eu să-ţi spun aşa, deodată, fără nici o noimă: „Bună ziua, excelenţavoastră”? Nu prea merge…

  — Nu, n-ai să spui: „Bună ziua, excelenţavoastră”, ar fi un ton jignitor; ai avea aerul că o spui în glumă, în bătaie de joc. Eu nu admit asemenea glume. Vino-ţi în fire, colonele, vino-ţi în fire şi schimbă imediat tonul!

  — Foma, tu nu glumeşti?

  — În primul rând, n-ai să-mi mai spui tu, Egor Ilici, ci dumneata.

  — Să nu uiţi asta; în al doilea – nu sunt Foma, ci Foma Fomici, nici asta nu trebuie s-o uiţi.

  — Crede-mă, zău, Foma Fomici, sunt tare bucuros! Sunt tare, tare bucuros… Numai să ştiu cum trebuie să spun!

  — Nu ştii cum anume să întrebuinţezi: „excelenţavoastrâ”? E de înţeles. De ce n-ai spus până acum ce te doare? De altfel, e şi scuzabil, mai ales când omul nu are darul de a compune, ca să mă exprim mai delicat. Şi fiindcă n-ai darul de a compune, să te ajut eu atunci. Aşadar, spune după mine…: „Excelenţavoastră!”

  — Mă rog, „Excelenţavoastră”.

  — Nu, nu „mă rog, Excelenţavoastră”, ci pur şi simplu: „Excelenţavoastră”! Îţi spun doar, colonele, schimbă-ţi tonul! Sper de asemenea că nu te vei ofensa dacă îţi voi propune să faci o uşoară plecăciune, înclinându-ţi corpul înainte. Când vorbeşti cu un general, trebuie să-ţi înclini puţin corpul înainte, în semn de respect şi că eşti gata să zbori, ca să zic aşa, în executarea poruncilor sale. Am avut prilejul să frecventez cercurile de generali şi cunosc bine toate regulile… Aşadar: „Excelenţavoastră”.

  — Excelenţavoastră.

  — Sunt nespus de fericit, că am, în sfârşit, prilejul să vă cer scuze că n-am cunoscut dintr-o dată sufletul excelenţei-voastre. Îmi. Permit să vă asigur că pe viitor nu voi cruţa mizerele mele forţe pentru binele obştesc…” Ei, atâta ajunge!

  Sărmanul meu unchi! A trebuit să repete toată inepţia aceasta, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în timp ce chiar eu roşeam ca un vinovat, ascultând în dosul uşii. Simţeam că mă sufoc de furie.

  — Ei, nu simţi acum, zise călăul, o uşurare în suflet, ca şi cum ar fi pogorât în el un înger? Simţi prezenţa acestui înger? Răspunde-mi!

  — Da, Fonia, într-adevăr parcă mă simt mai uşurat, răspunse unchiu-meu.

  — Ca şi cum inima dumitale, după ce ţi-ai înfrânt firea, ca să zic aşa, se scaldă într-un fel de balsam tămăduitor?

  — Da, Foma, parcă a mers totul ca uns cu untdelemn.

  — Ca uns cu untdelemn? Hm! Deşi eu, mi se pare, nu ţi-am vorbit despre untdelemn… Dar acum n-are nici o importanţă! Iată ce înseamnă, colonele, o datorie împlinită! Aşadar, caută să te biruieşti, să te biruieşti pe dumneata însuţi. Eşti prea orgolios, orgolios peste măsură!

  — Sunt orgolios, Foma, îmi dau seama, răspunse unchiu-meu oftând.

  — Eşti un egoist, un egoist sinistru…

  — Da, Foma, ai dreptate, sunt un egoist şi mi-am dat seama de asta când te-am cunoscut pe tine, cunoscându-te pe tine am aflat-o şi pe asta.

  — Îţi vorbesc acum ca un părinte, ca o mamă bună… Prin felul dumitale îi faci pe toţi să se depărteze de dumneata, uitând că mielul blând suge la două oi.

  — Aşa este, Foma!

  — Eşti brutal. Dai buzna cu atâta brutalitate în inima omului, cu atâta orgoliu pretinzi atenţie faţă de dumneata, încât un om cumsecade este gata să fugă de dumneata peste nouă mări şi nouă ţări!

  Unchiul oftă şi mai adânc.

  — Fii dar mai delicat, mai atent, mai drăguţ faţă de alţii; uită de persoana dumitale în folosul altora şi atunci se vor gândi şi alţii la dumneata. Trăieşte, dar lasă şi pe alţii să trăiască – iată regula mea de conduită în viaţă! Rabdă, munceşte, roagă-te şi nădăjduieşte – iată nişte adevăruri pe care aş fi vrut să le in-suflu dintr-o dată întregii omeniri! Urmează, dar, această cale şi atunci voi fi cel dintâi care să-mi deschid inima în faţa dumitale, voi plânge la pieptul dumitale… de va trebui… Căci dacă o dai mereu cu „eu” şi „eu” şi numai cu persoana mea, nu merge! I se urăşte omului, în cele din urmă, dacă tot îi dai zor cu persoana dumitale, fie-mi îngăduit să spun aşa.

  — Ce gură de aur! Zise cu nemărginită devoţiune bătrânul Gavrilă.

  — Este adevărat, Foma; îmi dau seama de toate astea, întări înduioşat unchiu-meu. Dar nu e întru totul vin, a ţnea, Foma; aşa am fost crescut, educat; am trăit într-un mediu soldăţesc. Dar ţi-o jur, Foma, eram şi eu un om plin de simţire. Când mi-am luat rămas bun de la regiment, plângeau toţi husarii, tot divizionul meu; spuneau cu toţii că un comandant ca mine nu vor mai avea. Şi atunci mi-am zis că nu sunt un om chiar atât de rău, un om definitiv pierdut.

  — O nouă dovadă de egoism! O nouă manifestare a orgoliului dumitale nemăsurat! Te făleşti, dar îmi şi scoţi ochii totodată cu lacrimile husarilor dumitale. Ce să fac, eu nu obişnuiesc să mă laud cu lacrimile altora. Deşi nu mi-ar fi de loc greu, căci aş avea şi eu cu ce să mă laud, aş avea, poate…

  — Nu lua în seamă, Foma, mi-a scăpat vorba aceasta fără să vreau, aducându-mi aminte de vremurile frumoase de altădată.

  — Vremurile frumoase nu pică din cer, ci noi le făurim; ele sălăşluiesc în inima noastră, Egor Ilici. Eu de ce mă simt totdeauna fericit, mulţumit, cu sufletul senin, în ciuda tuturor suferinţelor şi nu pisălogesc pe nimeni, doar pe toţi proştii, zevzecii, savanţii, pe care nu-i cruţ şi nici nu