vreau să-i cruţ. Nu-i pot suferi pe imbecili! Şi ce sunt aceşti savanţi, mă rog? „Om de ştiinţă!” Păi, toată ştiinţa lui nu este decât o gogoriţă, o păcăleală şi nu ştiinţă. Ce mare lucru a spus individul acela adineauri? Chemaţi-l aici! Chemaţi pe toţi savanţii 1 Pot să contest totul; pot să combat toate tezele lor 1 Cât despre nobleţea sentimentelor, nici nu mai vorbesc…

  — Desigur, Foma, desigur. Nimeni nu se îndoieşte 1

  — Adineauri, de pildă, am dat o probă de inteligenţă, de talent, de erudiţie literară colosală, de cunoaştere a inimii omeneşti, de cunoaştere a literaturilor contemporane; am arătat şi în modul cel mai strălucit am demonstrat cum un joc popular oarecare – komarinskaia, de pildă – poate prilejui o temă înaltă de discuţie pentru un om talentat. Dar ce folos? I A ştiut careva din ei să mă aprecieze după merit? Aş! Întorceau spatele! Ţi-a şi spus, fără îndoială, că eu nu ştiu nimic, nu cunosc nimic. Şi, când te gândeşti, poate că în faţa lui se afla un Machiavelli în persoană sau un Mercadante 19 şi toată vina mea n-a fost alta decât că sunt un om sărac şi necunoscut… Dar n-am să las toate astea să treacă aşa!… N-am să le-o iert!… Mi s-a mal spus de unul Korovkin. Ce pramatie o mai fi şi acela?

  — E un orh, Foma, foarte deştept, un om de ştiinţă… Îl aştept. Acesta cred că va fi la înălţime, Foma.

  —• lini! Mă îndoiesc. O fi vreun măgar din aceia moderni, /cu samarul încărcat de cărţi. N-au suflet, colonele, n-au inimăj oamenii ăştia! Şi ce valoare poate să aibă ştiinţa, erudiţia iwcă! Virtute?

  — Să nu spui una ca asta, Foma! De-ai şti ce frumos vorbea despre fericirea familială! Parcă simţeam cum vorbele lui îmi merg drept la inimă, Foma 1

  — Hm! Vom vedea; îl vom supune la un examen şi pe Korovkin. Dar să ne oprim aici, încheie Foma, ridieându-se de pe fotoliu. Încă nu pot să-ţi dau întreaga iertare, colonele; jignirea a fost prea gravă; dar mă voi ruga şi să nădăjduim că bunul Dumnezeu va pogorî pacea în sufletul meu rănit. Mai vorbim noi şi mâine despre aceasta. Iar acum, dă-mi voie să mă retrag. Mă simt foarte obosit.

  — Ah, Foma! Se nelinişti unchiul, trebuie să fii foarte obosit, într-adevăr! Ştii ce propun eu? Să iei o gustărică, să te mai întăreşti puţin, ce zici? Dau ordin imediat.

  — O gustărică! Ha-ha-ha! O gustărică! Răspunse Foma cu un hohot dispreţuitor. Mai întâi te pune să bei un pahar plin de venin şi pe urmă te întreabă dacă nu vrei o gustare? O inimă rănită vor s-o lecuiască cu niscai merişoare murate sau ciuper-cuţe marinate! Ce materialist jalnic îmi eşti, colonele!

  — Vai, Foma, ţi-am propus dintr-un imbold atât de curat şi ou dragă inimă, zău…!

  — Bine, bine, să lăsăm asta. Eu plec, iar dumneata aleargă acum la mămiţica dumitale, aruncă-te la picioarele ei şi cu lacrimi fierbinţi roag-o să te ierte – este datoria dumitale, obligaţia dumitale!

  — Ah, Foma, tocmai la asta m-am gândit tot timpul; chiar şi acum, stând de vorbă cu tine, mă gândeam la asta. Sunt gata să stau în faţa ei în genunchi până-n zori. Dar gândeşte^te, Foma, ce-mi pretind ei mie? Ar fi nedrept, Foma, ar fi o cruzime! Fii mărinimos până la capăt şi fericeşte-mă deplin; mai chibzuieşte, hotărăşte tu şi atunci… Atunci… Ţi-o jur…!

  — Nu, Egor Ilici, în chestiunea aceasta nu mă amestec, nu e treaba mea, răspunse Foma. Ştii prea bine că aici eu n-am nici un amestec; deşi poate că mă crezi cauza celor ce se-ntâmplă; dar te asigur că m-am dat în lături chiar de la început de la toată treaba aceasta. Aici hotărăşte numai şi numai voinţa mamei dumitale, care, fireşte, îţi vrea numai binele… ' Du-te, dar, gră-beşte-te, zboară şi îndreaptă lucrurile prin supunere şi ascultare. Fie ca necazurile şi supărările dumitale să se risipească încă sub razele acestui apus de soare! Iar eu… Eu. Mă voi ruga toată noaptea pentru dumneata. De mult nu mai ştiu ce-i somnul, Egor Ilici. Aşadar, rămâi cu bine! Te iert şi pe tine, bătrâne, adăugă el întoreându-se spre Gavrilă. Ştiu că n-ai făcut-o de capul tău. Iartă-mă şi tu pe mine, dacă te-am jignit cu ceva… Rămâneţi cu bine, rămâneţi cu bine cu toţii şi Dumnezeu să vă binecuvânteze! Foma plecă. Mă năpustii imediat înăuntru.

  — Ai ascultat la uşă?! Strigă unchiul.

  — Da, unchiule, am ascultat şi am auzit tot ce aţi vorbit! Şi dumneata ai acceptat să-i spui „…excelenţavoastră!”.

  — Ce puteam face, dragul meu? Mă şi mândresc cu asta… Ce preţ mai poate avea lucrul acesta, când am în faţă datoria unor făptuiri de înaltă abnegaţie. Ce om mărinimos, ce om dezinteresat, ce om extraordinar! Tu ai auzit doar, Serghei… Cum de am putut eu să fiu atât de nesimţit şi să-i ofer bani într-o asemenea situaţie, nu pot pricepe! Dragul meu! Eram orbit de mânie; eram furios şi nu-l înţelegeam; îl bănuiam, îl acuzam… Dar nu 1 El nu mi-a fost duşman, îmi dau seama abia acum… Ai observat ce expresie nobilă avea întipărită pe faţă, când a refuzat banii?

  — Bine, unchiule, mândreşte-te cât vrei, dacă e aşa, dar eu plec: nu mai pot suporta! Te întreb pentru cea din urmă oară: ce voiai de la mine? De ce m-ai chemat şi la ce te aştepţi din partea mea? Dar dacă totul este în regulă şi eu sunt inutil aici – plec. Mi-e cu neputinţă să mai asist la asemenea reprezentaţii! Chiar astăzi plec.

  — Dragul meu… se agită, ca de obicei, unchiul. Aşteaptă-mă numai două minute: trebuie să mă duc la mămiţica… Să termin şi acolo… O chestiune foarte, foarte importantă, extrem de importantă! Până atunci, du-te în camera ta. Uite, Gavrilă te conduce în pavilionul de vară. Cunoşti pavilionul de vară? E chiar în parc.