Am şi dat dispoziţii ca valiza ta să fie dusă acolo. Iar eu mă duc sus să implor iertare, sunt hotărât să rezolv definitiv o chestiune; acum ştiu cum să procedez… De acolo vin direct la tine şi atunci îţi povestesc totul până în cele mai mici amănunte, dar absolut totul; îţi voi deschide inima mea. Şi… Şi… Şi va veni.

  — Atunci, probabil că îmi vei da voie să aprind o ţigară Dincolo e interzis şi am o dorinţă grozavă de a fuma. Sunt de acord, continuă el aprinzându-şi ţigara, că tot ce se petrece aici seamănă cu o casă de nebuni; dar te asigur că nu-mi voi îngădui să te judec, mai ales pentru motivul că, în locul dumitale, poate că m-aş fi aprins întreit mai tare, ieşindu-mi cu totul din fire.

  — Atunci, de ce nu ţi-ai ieşit din fire, dacă erai şi dumneata atât de revoltat? Dimpotrivă, am băgat de seamă că ai stat tot timpul foarte calm şi, mărturisesc, mi s-a părut cam ciudat că n-ai luat apărarea sărmanului meu unchi, care este totdeauna gata să facă bine… Tuturor şi oricui!

  — Ai dreptate: a făcut mult bine şi la foarte multă lume; consider însă absolut inutil de a-i lua apărarea: în primul rând, pentru că ar fi cu totul inutil chiar pentru el, ba şi umilitor oarecum; în al doilea rând, pentru că m-ar da afară chiar a doua zi. Şi trebuie să-ţi spun sincer: situaţia mea este de aşa natură, în-cât sunt obligat să ţin mult Ia ospitalitatea casei acesteia.

  — Dar n-am nici o pretenţie la sinceritatea dumitale în privinţa situaţiei… De altfel, aş vrea să te întreb, de vreme ce eşti aici de o lună…

  — Fă-mi plăcerea şi întreabă-mă: sunt la dispoziţia dumitale, răspunse în grabă Mizincikov, apropiindu-şi scaunul.

  — Explică-mi, de pildă, următorul fapt: chiar acum Foma Fomici a refuzat să primească cincisprezece mii de ruble care i se înmânaseră – am văzut cu ochii mei.

  — Cum aşa? E cu putinţă? Strigă Mizincikov, povesteşte-mi, te rog!

  I-am relatat cele petrecute, omiţând doar momentul cu „excelenţavoastră”. Mizincikov mă asculta cu o curiozitate avidă; iar când am ajuns la scena cu cele cincisprezece mii, faţa lui parcă se transfigurase într-un chip cu totul ciudat.

  — E grozav, individul! Se minună el după ce am terminat de povestit. Drept să-ţi spun, nu m-aş fi aşteptat la o ispravă ca asta din partea lui Foma.

  — Şi totuşi, a refuzat banii! Cum se explică? Din pură generozitate?

  — A refuzat cele cincisprezece mii, ca să capete mai târziu treizeci. De altfel, ştii ce-aş înclina să cred? Adăugă el, reflectând un timp. Mă îndoiesc ca Foma să fi avut un calcul precis. E un om lipsit de simţ practic; într-un anumit fel este şi el un poet.

  Cincisprezece mii… Hm! Asta este: ar fi luat el banii, negreşit, dar n-a rezistat ispitei de a face puţină paradă ce-i oferea un prilej grozav de fandoseală şi poză. De fapt, este un neisprăvit anost, un zevzec miorlăit, care e stăpânit însă de un orgoliu nemăsurat.

  Mizincikov părea supărat. Era limpede că faptul îl necăjea, umplându-l de un oarecare regret sau chiar de invidie.

  — Hm! Trebuie să ne aşteptăm la mari schimbări, adăugă el îngândurat. Acum, Egor Ilici îl va idolatriza pe Foma. Te pomeneşti că se şi însoară de înduioşare, adăugă el printre dinţi.

  — Aşadar, dumneata crezi că această căsătorie absurdă şi mârşavă cu toanta aia smintită poate avea loc?

  Mizincikov mă privi scrutător.

  — Ce ticăloşi! Am strigat eu înfierbântat.

  — Deşi pretenţia lor pare destul de întemeiată: ei susţin că Egor Ilioi trebuie să încheie această căsătorie în interesul întregii familii.

  — Da, sigur! Puţin a făcut până acum pentru ei! M-am indignat eu. Şi dumneata, dumneata poţi să afirmi că pretenţia lor de a-l însura cu această femeie proastă şi vulgară este întemeiată?!

  — Sunt de acord cu ceea ce spui dumneata, că ea este o cretină… Hm! E frumos din partea dumitale să ţii atât de mult la unchiul dumitale; şi eu îl compătimesc… Deşi cu banii ei s-ar fi putut rotunji considerabil moşia! Dar mi se pare că au şi alte motive: se tem ca Egor Ilici să nu se însoare cu această guvernantă… Ştii, fata aceea drăguţă?

  — Şi dumneata crezi… Că este posibil? Am întrebat eu, cuprins de tulburare. Credeam că e o calomnie. Lămureşte-mă, te rog, mă interesează mult…

  — Dar e îndrăgostit lulea! Caută să ascundă, bineînţeles.

  — Ascunde? Aşa crezi că ascunde? Dar fata? Li iubeşte?

  — Tot ce se poate. De altfel, i-ar conveni mult, căci e foarte săracă.

  — Şi pe ce anume îţi întemeiezi presupunerea că ei se iubesc?

  — Aşa ceva nu se poate ascunde; de altfel, pe cât se pare, se şi întâlnesc în taină. Unii susţin chiar că între ei ar exista şi legături nepermise. Dar te rog să nu mă trădezi. Ţi-o spun în secret.

  — E posibil oare ca oineva să creadă asemenea lucruri? Şi dumneata, dumneata poţi crede aşa ceva?

  — Bineînţeles, n-aş putea fi sigur, doar n-am fost de faţă. Dar nu este exclus să fie şi adevărat.

  — Cum aşa, nu este exclus! Gândeşte-te ce om nobil şi de onoare este unchiu-meu!

  — De acord; dar poate interveni şi pasiunea, mai ales că totul se poate încheia printr-o căsătorie legitimă. Se întâmplă ca omul să-şi piardă capul, au fost cazuri. De altfel, repet încă o dată, n-am nici o certitudine asupra temeiniciei acestor afirmaţii, cu atât mai mult, cu cât între timp a fost dezlănţuită împotriva ei o adevărată campanie de ponegrire; s-a spus chiar că a întreţinut legături cu Vidopleasov.

  — Ei vezi! Chiar şi cu Vidopleasov! E cu putinţă?! Ţi-e şi scârbă să asculţi aşa ceva! Nu se poate ca dumneata să fi crezut născocirile astea revoltătoare!

  —