Păi tocmai asta îţi spuneam şi eu, că nu prea cred, răspunse calm Mizincikov, deşi s-ar putea să fie şi adevărat. Câte nu se întâmplă pe lume! Doar n-am fost de faţă şi apoi consider că nu e treaba mea. Întrucât însă, după cum observ eu, vădeşti un mare interes pentru toate astea, cred de a mea datorie să adaug că socot puţin probabilă legătura aceasta cu Vidopleasov. Nu sunt decât născociri şi intrigi urzite de Anna Nilovna Perepeliţâna; ea a scornit toate astea şi le-a scornit din invidie, pentru că nutrea speranţa să se mărite cu Egor Ilici – zău!

  — Pe motivul că este fiică de locotenent-colonel. Văzându-şi speranţele prăbuşite, ea nu mai poate de furie. De altfel, ţi-am şi spus, mi se pare, totul în privinţa aceasta şi vreau doar să-ţi mai mărturisesc că grozav nu-mi plac cancanurile; cu atât mai mult că pierdem un timp preţios. Venisem la dumneata să-ţi cer un mic serviciu.

  — Un serviciu? Mă rog, sunt la dispoziţia dumitale…

  — Vreau şi sper să-ţi provoc interesul, întrucât văd că ţii foarte mult la unchiul dumitale şi te preocupă în mod deosebit proiectata lui căsătorie. Dar înainte de a-mi expune cererea propriu-zisă, aş mai avea să-ţi fac şi o rugăminte prealabilă.

  — Care anume?

  — Iată care: nu ştiu dacă vei accepta sau nu să-mi îndeplineşti rugămintea principală, în tot cazul însă, înainte de a o expune, te-aş ruga mult să-mi faci o deosebită onoare dându-mi cuvântul dumitale de nobil şi om onest, că tot ce vei auzi acum de la mine va rămâne între noi în cea mai mare taină şi că nici într-un caz şi faţă de nimeni nu vei trăda acest secret şi nu vei folosi în favoarea dumitale ideea pe care găsesc acum, necesar să ţi-o împărtăşesc. Primeşti, sau nu?

  Introducerea suna solemn. I-am promis toată discreţia.

  — Aşadar?… Zisei eu.

  — Chestiunea-i de fapt foarte simplă, începu Mizincikov. Trebuie să-ţi spun că mi-am pus în gând s-o răpesc pe Tatiana Ivanovna şi să mă însor cu ea; într-un cuvânt, va fi ceva în genul practicii de la Gretna-Green 20, mă înţelegi?

  II privii pe domnul Mizincikov ţintă în ochi fără a putea scoate un timp nici o vorbă.

  — Mărturisesc, n-am înţeles nimic, am bâiguit eu în sfârşit şi afară de aceasta, aşteptându-mă să am de-a face cu un om rezonabil, de loc nu m-am aşteptat…

  — Aşteptându-te, nu te-ai aşteptat, mă întrerupse Mizincikov. Altfel spus, aceasta înseamnă că dumneata mă consideri şi pe mine un nesăbuit, iar planul meu îl găseşti absurd, aşa este?

  — Ba de loc… Insă…

  — O, te rog, nu te jena în alegerea expresiilor! Nici o grijă; îmi vei procura chiar o mare satisfacţie, pentru că în felul acesta se scurtează drumul ce duce la atingerea ţelului. De altfel, sunt cu totul de acord că toate astea par la prima vedere puţin cam ciudate. Dar îndrăznesc să te asigur că intenţia mea, departe de a fi absurdă, este, dimpotrivă, foarte rezonabilă; şi dacă vei avea bunătatea să mă asculţi…

  — Mă rog, mă rog! Te ascult cu cel mai mare interes.

  — De fapt, nici n-ar fi cine ştie ce mult de povestit. Uite ce este: în momentul de faţă, sunt plin de datorii şi fără nici o leţcaie. Mai am şi o soră, o fată de vreo nouăsprezece ani, orfană de ambii părinţi, stă la nişte oameni străini şi e complet lipsită de mijloace de trai. În bună parte vina este a mea că a ajuns în această situaţie. Moştenisem vreo patruzeci de suflete. Întâmpla-rea a făcut ca tocmai atunci să fiu înaintat locotenent. Bineînţeles, mai întâi am ipotecat mica noastră avere, iar pe urmă am irosit-o în petreceri. Am dus o viaţă tâmpită; făceam pe grozavul, imitându-l pe Burţov21, jucam cărţi, chefuiam – într-un cuvânt – o viaţă atât de tâmpită, încât mi-e şi ruşine să-mi aduc aminte. Acum mi-am venit în fire şi vreau să-mi schimb radical felul de viaţă. Pentru asta am însă absolută nevoie de bani. Cel puţin de o sută de mii de ruble. Întrucât însă o slujbă nu mi-ar aduce nimic în plus, iar eu personal nu sunt capabil de nimic şi n-am nici un fel de studii, nu-mi rămâne, bineînţeles, decât: ori să mă apuc de furat, ori să mă însor cu una bogată. Când am ajuns aici, eram aproape distrus, am venit pe jos, nu cu un mijloc de transport ^oarecare. Mi-a dat soră-mea ultimele trei ruble ce-i mai rămăseseră, ca să pot pleca din Moscova. Aici am văzut-o pe această Tatiana Ivanovna şi mi-a încolţit ideea pe care ţi-am expus-o. M-am decis imediat să mă sacrific şi să mă căsătoresc cu ea. Eşti de acord, cred, că dau dovadă de înţelepciune. De altfel, o fac mai mult pentru soră-mea… Bineînţeles şi pentru mine…

  — Da, dă-mi voie, vrei să faci o cerere formală de căsătorie Tatianei Ivanovna?

  — Ferească sfântul! M-aş pomeni alungat imediat de aici. Şi nici ea n-ar consimţi aşa; altceva ar fi dacă i-aş propune s-o răpesc: atunci se învoieşte. Aicea-i tot secretul: să fie ceva romantic şi de efect. Bineînţeles, totul va lua apoi forma unei căsătorii legitime. Numai s-o pot scoate de aici!

  — Dar de ce eşti atât de convins că ea va fugi negreşit cu dumneata?

  — O, în privinţa asta – nici o grijă! Sunt absolut sigur. Tocmai aici e miezul ideii mele – convingerea că Tatiana Ivanovna este capabilă să întreprindă o aventură amoroasă absolut cu oricine, cu primul întâlnit, căruia i-ar trăsni să se angajeze. De aceea am apelat în prealabil la cuvântul dumitale de onoare, ca să nu profiţi de ideea mea. Iţi dai seama că, în ceea oe mă priveşte, ar fi păcat să nu folosesc un asemenea prilej favorabil, mai ales în situaţia în care mă aflu.

  — Asta înseamnă că ea e nebună de-a binelea… O, te rog,