Leamas îl urmă pe Peters într-o încăpere din spate. La ferestre atârnau perdele grele de dantelă cu franjuri şi cu falduri bogate. Pe pervaz se găseau ghivece cu flori; cactuşi mari, un arbore de tutun şi un pomişor ciudat cu frunze late, cerate. Mobilierul era masiv, imitaţie de mobilă stil. În mijlocul camerei se aflau o masă şi două scaune sculptate. Masa era acoperită cu o cuvertură ruginie, care aducea mai degrabă cu un covor; pe masă, în dreptul fiecărui scaun, se găseau un bloc de hârtie şi un creion. Pe un bufet erau whisky şi sifon. Peters se îndreptă spre bufet şi prepară două băuturi.

— Ascultă, începu Leamas brusc, de-acum încolo mă descurc şi fără atâtea amabilităţi; înţelegi? Amândoi ştim cam ce hram purtăm; amândoi suntem profesionişti. Ai un trădător plătit - să-ţi fie de bine. Pentru numele lui Dumnezeu, nu pretinde că te-ai îndrăgostit de mine!

Părea iritat, nesigur pe el.

Peters încuviinţă din cap.

— Kiever mi-a spus că eşti un tip orgolios, remarcă el fără patimă. Apoi adăugă, fără să zâmbească: Până la urmă, ce alte motive ar avea cineva să atace un comerciant?

Leamas bănuia că este rus, dar nu era sigur. Engleza lui era aproape perfectă, avea dezinvoltura şi obiceiurile unui individ obişnuit de mult cu tot confortul civilizaţiei.

Se aşezară la masă.

— Ţi-a spus Kiever cât o să te plătesc? îl iscodi Peters.

— Da. Cincisprezece mii de lire sterline, aflate într-o bancă din Berna.

— Aşa e.

— Spunea că s-ar putea să mai ai întrebări pe parcursul anului viitor, preciză Leamas, şi că ai plăti alte cinci mii dacă mă pun la dispoziţia ta.

Peters aprobă din cap.

— Nu accept condiţia asta, continuă Leamas. Ştii la fel de bine ca mine că nu ţine. Vreau să scot cele cincisprezece mii şi să mă retrag. Oamenii tăi nu se poartă cu mănuşi cu agenţii trădători, şi nici ai mei. N-o să stau cu mâinile-n sân la St. Moritz în timp ce tu anihilezi fiecare reţea pe care ţi-o vând. Nu sunt proşti; imediat şi-ar da seama pe cine să caute. Din câte ştim amândoi, deja sunt pe urmele noastre.

Peters încuviinţă din cap.

— Bineînţeles că ai putea să vii undeva, într-un loc mai… sigur, nu-i aşa?

— În spatele Cortinei de Fier?

— Da.

Leamas doar clătină din cap în semn de refuz, continuând:

— Presupun că o să ai nevoie de vreo trei zile pentru un interogatoriu preliminar. După care, probabil că o să vrei să mă supui din nou unei anchete detaliate.

— Nu neapărat, ripostă Peters.

Leamas îl privi cu interes.

— Înţeleg, conchise el, au trimis expertul. Sau nu Moscova este la mijloc?

Peters nu răspunse; îl privea doar pe Leamas, cântărindu-l. Într-un târziu, luă creionul din faţa lui şi spuse:

— Ce-ar fi să începem cu perioada de pe front?

Leamas ridică din umeri.

— Cum vrei.

— Exact! Aşa că o să începem cu activitatea ta din timpul războiului. Dă-i drumul, vorbeşte!

*

*      *

— M-am înrolat la unitatea de geniu în 1939. Eram pe terminate cu instruirea, când a venit un anunţ prin care vorbitorilor de limbi străine li se făcea o ofertă: să lucreze într-un serviciu specializat în străinătate. Specializarea mea era olandeza şi germana, ştiam bine franceza, şi, oricum, mă săturasem de armată, aşa că am făcut cerere. Cunoşteam bine Olanda; tata avea o fabrică de maşini-unelte la Leiden; locuisem acolo nouă ani. Am trecut prin interviurile obişnuite şi am fost trimis la o şcoală lângă Oxford unde m-au învăţat şmecheriile şi matrapazlâcurile cunoscute.

— Cine conducea operaţiunea?

— N-am aflat decât mai târziu. Apoi i-am întâlnit pe Steed-Asprey şi pe un profesor universitar de la Oxford, pe care-l chema Fielding. Ei răspundeau de tot aranjamentul. În 1941 m-au trimis în Olanda şi am stat acolo aproape doi ani. Pe atunci pierdeam agenţi mai repede decât îi puteam găsi - era al naibii de greu! Olanda este o ţară păcătoasă pentru genul ăsta de activitate - nu are de fapt niciun ţinut sălbatic, nicăieri unde să nu fi „în stradă“ şi să poţi instala un sediu sau o staţie radio. Tot timpul pe drum, tot timpul pe fugă. Ceea ce făcea ca jocul să fie unul foarte murdar. Am plecat în 1943, am stat vreo două luni în Anglia, după care m-am dus în Norvegia, care, prin comparaţie, a fost floare la ureche. În 1945 mi-au cumpărat tăcerea şi m-am întors iar aici, în Olanda, unde am încercat să reiau vechea afacere a tatălui meu. N-a fost o idee bună, aşa că m-am asociat cu un prieten vechi care conducea o agenţie de turism în Bristol. Chestia asta a durat optsprezece luni, după care am fost nevoiţi să închidem şi să vindem. Şi pe urmă, din senin, am primit o scrisoare de la Departament, întrebându-mă dacă n-aş vrea să mă întorc la ei. Dar mă săturasem de toate astea, îmi ziceam, aşa că le-am răspuns că o să mai reflectez, şi am închiriat o căsuţă pe Lundy Island. Am stat acolo un an holbându-mă la stele şi tăind frunză la câini, după care m-am plictisit din nou, aşa că le-am scris. Pe la sfârşitul lui 1949 eram iar pe statul lor de plată. Bineînţeles că nu aveam vechime neîntreruptă în serviciu - de aici rezultând drepturi reduse de pensie şi toate porcăriile obişnuite. Vorbesc prea repede?

— Deocamdată nu, replică Peters, turnându-i încă puţin whisky; o să le mai discutăm o dată, fără doar şi poate, cu nume şi cu date.

Se auzi o bătaie în uşă şi intră femeia cu prânzul, un adevărat ospăţ - diferite feluri de carne rece, pâine şi supă. Peters împinse deoparte notiţele şi mâncară în linişte. Interogatoriul începuse.

*

*      *

Masa fu strânsă.

— Deci, te-ai întors înapoi în clădirea din Cambridge Circus, reluă Peters.

— Da. O vreme, mi-au dat sarcini de birou - prelucram rapoarte, făceam evaluări privind capacitatea militară a ţărilor din spatele Cortinei de Fier, identificam unităţi, chestii de genul ăsta.

— Ce secţie?

— Sattelites Four. Am fost acolo din februarie 1950 până în mai 1951.

— Cine erau colegii tăi?

— Peter Guillam, Brian de Grey şi George Smiley. Smiley ne-a părăsit la începutul lui 1951 şi s-a dus la Contraspionaj. În mai 1951, am fost trimis la Berlin în calitate de CAZ - Controlor Adjunct Zonal. Asta implica